Are un fel de pace în priviri, o blândețe caldă cu irizații de melancolie care te face să-i bănuiești frumusețea interioară… Are o apariție oarecum monahală, tinerețea fiindu-i tăinuită de barba și mustața de sub care zâmbetul timid vorbește de la sine despre modestia sufletească… Și are, mai ales, două mâini pe care le ghicești tandre, și o anume grație gestuală în special atunci când degetele sale întâlnesc lemnul… Cu Sebastian am povestit în micul său atelier încropit în fosta odaie a bunicilor. „Nu știu cum or fi stat aici, pentru că este frig chiar dacă faci focul!”, mi-a spus, și ochii mi-au poposit pe soba rustică, îmbrăcată în „veșminte” peticite din faianță și vreo două bucăți de teracotă, ca un capot vechi, lipsit de cochetărie, ce îmbracă de zeci de ani trupul slăbit al vreunei străbunici a cărei ultimă grijă ar fi eleganța vestimentară…
Și totuși… Cuptorul închis cu ușița de tablă încă te duce cu gândul la cartofi copți, iar plita – acoperită acum cu o bucată de placaj – sub care odată a ars focul, folosește acum drept spațiu de depozitare. Pe ea Sebastian lasă, așa, ca să aibă la îndemână, ba câte-o unealtă, ba câte un obiect la care lucrează… Iar printre ele, din când în când, se mai culcușesc pisicile, ele însele purtătoare ale unor povești ca, de altfel, mai toate lucrurile din acel atelier, din acea ogradă, din acel spațiu interior și exterior în care curățenia și ordinea minuțioasă sunt, fără nicio îndoială, cuvinte de ordine! „Acum lucrez la un cufăr”, îmi arată Sebastian capacul a cărui rotunjime a reușit-o cu migală și pricepere, îmbinând fâșii de lemn. „E adevărat, ca să faci astfel de lucruri trebuie răbdare multă. De dimineață șlefuiesc doar la capacul ăsta”, spune, măsurând critic din ochi curbura capacului și finețea suprafeței. „E migală multă… Din cauza asta, unii spun că par cel mai calm om din lume, dar nu-i chiar așa”, mai zice, zâmbind.
Sâmburele pasiunii, sădit în copilărie, înmugurit la maturitate
Îmi povestește că a început să lucreze în lemn în urmă cu un an. „În primăvara trecută am început să fac pentru socrii mei – așa le spun eu, sunt părinții prietenei mele – o cabană. O căsuță de vacanță. Până atunci nu am mai lucrat… În copilărie îl mai ajutam pe bunicu să rindeluiască, să facă garduri… Dar tâmplărie nu am făcut niciodată până atunci”, spune Sebastian. Despre bunicul lui tâmplar povestesc, însă, și toate uneltele cu care acesta a lucrat, și pe care nepotul le-a păstrat cu sfințenie. Pe unele le mai folosește și acum, și se consideră norocos că le are. „Aici sunt rindele, fețelnice, cum li se spunea pe vremuri. Una e de la bunicul din partea lui tata, cealaltă de la bunicul din partea mamei. Asta este o rindea pentru profile, acum se lucrează cu freze dar atunci se dădeau șanțurile astea subțiri de la uși și de la ramele ferestrelor cu ele. Mai am menghina asta de picior, tot de la bunicu. Dar foarte puțină meserie am prins de la el, pentru că era deja bolnav… Mai am menghina asta uriașă folosită la stolerie, compasul din lemn, ferăstraie, mașina de găurit manuală, am și robancul acesta, sau rindea, sau gealău cum i se spunea, mai am de pe vremea bunicului cuțitoaie sau mezdrea, așa i se zicea. Mai am încă și bancul de lucru al bunicului, dar nu încape aici”, îmi spune Sebastian, învârtindu-se în micul său atelier ca într-un muzeu cu exponate valoroase, peste care s-a așternut patina timpului și cărora după mulți, mulți ani, el le-a redat utilitatea. Și demnitatea! Pentru că le-a așezat, cu grijă, pe suporturi construite de el și agățate pe pereți, așa încât să fie toate la îndemână. „Bine-nțeles că am și unelte electrice, mai moderne, pe care mi le-am cumpărat eu pe măsură ce am văzut că îmi trebuie. Mi-am cumpărat și tot felul de dălți, de toate mărimile și pentru tot felul de esențe. Pe unele le-am făcut eu, de exemplu acesta este un bisturiu căruia i-am făcut mâner, că îmi trebuia ceva de finețe și nu am găsit”, explică Sebastian.
„Aș vrea să mă axez pe mobilier tradițional țărănesc”
Până acum un an, când s-a apucat de lucrat în lemn, Sebastian a urmat traseul celor mai mulți tineri de vârsta lui. A terminat liceul, a urmat Facultatea de Drept, a lucrat prin diverse locuri prin București, chiar și în învățământ, iar cea mai lungă perioadă a profesat ca jurist. Mai în glumă mai în serios, acum se prezintă astfel: „Jurist de meserie, acum sunt tâmplar amator”. Mult prea modest, ar zice oricine, după ce i-ar vedea lucrările: cufere, cutii de bijuterii, suporturi, rafturi, dulăpioare, taburete, tabachere și poșete din lemn și piele, inele, pandantive, rame de fotografii, linguri de lemn, măsuțe, candele etc…. Multe obiecte ce au prins formă sub mâinile sale și care vorbesc prin ele însele despre talentul ce n-a mai vrut să stea ascuns înăuntrul unui suflet la rândul lui frumos… „După cabană, am făcut două rafturi tot pentru părinții prietenei mele, apoi am făcut o ladă de zestre, o cutie de bijuterii, suporturi pentru bijuterii pe care le-am dăruit… Și când am văzut că plac, m-am hotărât să continui. Dar cel mai mult aș vrea să fac mobilier tradițional țărănesc. Asta îmi place cu adevărat și am tot căutat cărți din care să studiez… Am găsit destul de greu, majoritatea sunt în engleză dar e bine că le-am găsit totuși. Mai sunt pe la anticariatele din București… Altele sunt foarte, foarte scumpe. De exemplu, căutam un manual de tâmplărie și l-am găsit, dar costa 170 de lei… Mobilierul țărănesc e simplu în esență. Este compus dintr-o măsuță joasă, lada de zestre, lavița care era folosită drept pat, scăunele joase, blidare și cam atât. Dar e diferit, în funcție de zonele țării. Am găsit o carte scrisă prin anii 70 cu privire la această temă, și intenționez să mă axez pe asta”, a spus Sebastian. Deja a construit în vis primele piese: câteva blidare și o măsuță decorativă, ovală sau rotundă, cu un singur picior care să fie în spirală, terminată jos cu un suport tot rotund sau oval, care să-i dea stabilitate.
Mai spune că nu este foarte decis să picteze piesele pe care le va realiza, considerând că nu are talent în acest sens, deși taburetul făcut deja, vopsit verde și cu flori roșii trasate pe tăblie e foarte reușit. Înclină mai mult spre decorarea prin pirogravură, metodă încercată și reușită cu succes în câteva tablouri. „Nu mai sunt trusele acelea de pirogravat care erau pe timpuri, și cu care se jucau băieții la școală, pe care le cumpărai de la librărie. Erau foarte bune acelea pentru că pistolul de pirogravat avea vârful foarte subțire și puteai să faci cu el desene de finețe. Acum aceste aparate sunt foarte scumpe, și au vârful acela mai gros, dar improviz eu ceva”, zice Sebastian.
Își promovează lucrările pe Facebook și blog
Dacă doriți să vedeți lucrările realizate de Sebastian, puteți accesa pagina lui de Facebook: www.facebook.com/yellowcatworkshop, dar și blogul lui: www.atelierulmotanulgalben.blogspot.ro. Dacă vă plac, dacă doriți să aveți acasă unul dintre aceste lucruri al căror singur scop este acela de a vă înfrumuseța mediul în care trăiți, bucurându-vă ochiul, nu ezitați să-l contactați! Juristul de meserie – actualmente tâmplar din Găgești va fi bucuros să vă onoreze orice comandă, lucrând neobosit, cu pasiune… „Majoritatea pieselor mari le fac din molid, pin sau brad. Lemnul de prun îl folosesc, de exemplu, la rame. Din stejar, care este foarte dur, realizez lucrurile mici… Uneori combin esențele, au culori și texturi diferite și ies combinații foarte interesante”, spune Sebastian.
Din pragul atelierului său, acolo unde tânărul vrâncean dăruiește, cu talent și imaginație, valoare și frumusețe lemnului, poți vedea până departe valea și cerul… Și vă spun cu mâna pe inimă, frumusețea unui răsărit sau apus, prospețimea dimineților sau moliciunea dulce a amiezelor par înmiite dacă sunt îmbrăcate în aroma esențelor de tot felul ale copacilor pădurilor pe care în niciun caz, Sebastian nu vrea să le strice. „Îmi adun materia primă din copaci căzuți, din cioate… Din pomii pe care se hotărăsc unii să îi taie prin curți…”, zice, arătând cele câteva bucăți de trunchi de copac brute pe care le-a depozitat, ordonat, sub o măsuță.
Ne-am luat la revedere fiecare cu sufletul plin de emoție: eu, cu emoția locului în care am întâlnit noul și vechiul împreună, plus pasiunea unui om talentat din mâinile căruia ies lucruri atât de frumoase; el, cu emoția vizitei unui reporter interesat de munca lui!
A trecut o săptămână de atunci. Modest și timid, nu a sunat să întrebe ce s-a întâmplat de încă n-a apărut reportajul. Eu însă, m-am uitat pe pagina lui de Facebook și am văzut cum cufărul la care tocmai lucra când l-am vizitat, este gata! Alături de celelalte lucruri expuse, își așteaptă stăpânul! Până îl va găsi, Sebastian își va continua munca acolo, în atelierul lui, urmându-și visul! Urmându-și chemarea pentru care, incredibil dar adevărat, a renunțat la munca de jurist, ca să dea formă, suflet și valoare lemnului!
