Ne-am oprit mai mult din curiozitate! Și cine nu s-ar fi oprit la vederea tăbliței albastre cu tricolor deasupra și dedesubt cu numele străzii și număr, agățată stingher pe o caricatură de poartă inutilă de altfel, în toată acea pustietate! O poartă niciodată închisă, și oricum, necontinuată cu un gard întreg care să delimiteze, cât de cât, o proprietate! Așa că… am dat curs invitației fără grai a portiței deschise! Cu pași precauți, am urmat potecuța ce suia dealul, spre casa bătrânească pe care-am fi bănuit-o părăsită dacă nu erau cele câteva găini ce zburătăceau în țarcul din dreptul coșmeliei odată grajd… Totuși, în afara celor câțiva pui de mâță încolăciți unul în altul, sub soarele zgârcit, nici țipenie! Nu tu lătrat de câine, nu tu urmă de voce omenească… nicio mișcare! Pet-urile agățate de-a valma într-un pomișor din fața casei, cele câteva oale și-o găleată puse la păstrare în parii unui gărduleț și perdeluțele albe de la geamurile mari ale verandei ne-au făcut să bănuim că totuși, acolo locuiește cineva… Nici n-am apucat bine să ne terminăm gândul că ușa scorojită s-a deschis, și în cadrul ei a apărut o bătrânică. Se uita la noi cu o curiozitate nedisimulată, ștergându-și o mână de șorțul ponosit, și împingându-și cu cealaltă, spre spate, fesul peste care legase o basma. „Da de unde veniți, maică? Cine sunteți? Că pe-aici nu vine nimeni.. Mai vine fata mea, am mare noroc cu ea, și-mi mai aduce cele trebuincioase… Da-n rest, sunt singură. Numa Dumnezeu e cu mine… Că trec zile și nu scot o vorbă, maică. Noroc de fată că mi-a adus un telefon din ăsta și mă sună, că altfel mă gândesc c-oi uita să și vorbesc…”, a spus bătrânica.
Are 93 de ani tanti Stana Vasile, și locuiește în căscioara ei din cătunul Odobasca Veche, comuna Poiana Cristei, de când se știe. După bărbatul ei, care-a murit în urmă cu 26 de ani, ia o pensie de urmaș de 90 de lei. „Atâta tot. Buni și banii ăștia, că eu oricum nu mă pot duce până la magazin, da dacă n-ar fi fata să mă ajute aș muri de foame… Mă îngrijește, mă duce la spital când trebuie că știți… cam sufăr cu inima… Și vacile le-am vândut, că nu mai pot vedea de ele… Și-mi pare rău, că eu fără lapte nu trăiesc! Mi-aduce fata găini gata tăiate, da nu-s ca laptele”, a spus bunicuța… Lapte are, totuși. Îl cumpără, zice, de la cineva din sat, care trece și i-l aduce. Iar la ora când am vizitat-o, nonagenara Stana bătea putineiul! Nu ne-a venit să credem că încă mai sunt oameni pe lumea asta care chiar își fac singuri untul, smântâna! „Iaca așa îmi ocup timpul. Bat putineiul, am pisici, am și un câine… Acum nu știu unde boala este. Mai dau la găini… Că altceva nu mai pot face. Eheee… Înainte am muncit! Căruța o ridicam jumate în schinare! Acu nu mai pot… Și stau aici, singură singură, cât e ziua de lungă. Când întunecă mă culc și gata. Nu mi-e frică! De cine să-mi fie? Ce să aibă cineva cu o babă ca mine? Și ce să-mi ia? Sărăcia?!”, râde bătrânica…
N-ar pleca din casa ei pentru nimic în lume. Chiar dacă fata a rugat-o să mai stea pe la ea, nu vrea să-și lase pustie gospodăria. „Că aici m-am obișnuit eu să trăiesc! Sunt învățată cu greutățile, că șapte am fost la părinți, tata a murit, mama la fel, și-am rămas eu ai mai mare, cu ăilalți… Acu, am rămas numa eu și-o soră… Pe restu i-a iertat Dumnezeu…”, spune. „Dar eu sunt bine totuși, că iaca, am apucat 93 de ani… Mai bine duceți-vă să-l vedeți pe Cazacu, că-i olog și chior, și pe femeia lui. Că-s vai de capu lor, săracii… Și dacă oi mai trăi și veți mai vrea să veniți pe la mine, eu vă aștept cu plăcere!”, a mai spus tanti Stana, întorcându-se la putineiul ei.
Tanti Joița e „și om, și femeie!”
Și-am luat-o spre cel numit Cazacu, spre care ne-a îndreptat bunica Stana. De fapt, aceasta este porecla, aveam să aflăm mai târziu, pentru că pe el îl cheamă Ion Oprea și pe consoarta sa, Joița. Și-am mers, și-am tot mers prin Odobasca, de ajunsesem să credem că mai aproape e capătul pământului decât casa acestora pe care brusc, am zărit-o printre crengile unor copaci. Pe măsură ce ne-am apropiat, câinii locului au început să latre, nervoși. Și până n-a apărut băbuța încotoșmănată cu două sumane jerpelite, puse unul peste celălalt și îmbrobodită bine cu fes și năframă legată neaoș sub barbă, nici c-am putut trece de poartă! „Haideți, intrați, că nu vă face nimic niciunul… Trebuie să am și eu pe cineva să mă apere, de animale, nu de oameni că pe aici nu prea calcă picior de om… „, ne-a spus, cu glas stins, bătrânica de 85 de ani. „M-am chinuit singură, vai de capul meu, să fac gard să împrejmuiesc curtea, că vin vacile de la Mahriu și îmi dărâmă tot! M-am muncit eu, că altu nu-i, că moșu e la pat de patru ani… Și de atunci eu îs și om, și femeie, că altu nu-i… Eu tai lemne, eu le așez, eu fac focu-n casă, eu trag fânul, eu fac mâncare, eu spăl, eu îl spăl, eu fac tot… Și nu mai pot, mă credeți? Nu mai pot…”, a spus tanti Joița, urcând împreună cu noi, spre casă. O casă văruită bleu, cu giurgiuvelele ferestrelor și prispa chilerului vopsite albastru viu, în timp ce prispa casei în care au locuit pe vremuri, când erau în putere și aveau cei doi băieți acasă, tanti Joița a vopsit-o îngrijit, cu o vopsea vișinie.
De pe casă nu putea lipsi, evident, binecunoscuta tăbliță albastră cu tricolor, sub care se poate citi adresa: strada Moisei nr. 37. Nefirești și stranii aceste tăblițe de care pesemne s-a îngrijit administrația locală să fie montate! Pentru că e nefiresc și straniu să vezi nume de străzi date de fapt unor poteci printre dealuri, și numere la case atât de răzlețite încât habar n-ai cum le-or fi ordonat numerotarea! „Dar intrați, că moșu meu e la pat. Intrați dacă vreți să-l vedeți!”, ne-a invitat femeia, tăbârcindu-se să urce cele câteva trepte ale prispei din fața chilerului în care s-au retras. „Ce nevoie mai avem noi de casa mare… Stăm aici amândoi, eu n-am cum să-l las singur niciodată, că-i și orb și nici nu se poate mișca. Eu îl spăl, eu îl întorc, eu îi dau medicamentele, eu tot… Da pe mine nu mă întreabă nimeni de sănătate… Și știți ce rău mă dor oasele? Aș vrea și eu la un doctor, să-mi dea un tratament, o alifie ceva… Dar cum să mă duc să-l las singur?”, șoptește, ca și cum ar vorbi cu ea însăși.
În odăița lungă și îngustă, neputința pare că strigă pur și simplu din pereții afumați, din dezordinea lucrurilor, din griul mizeriei adunate de-a lungul timpului pe așternuturi, pe haine, pe perne, pe pleduri… Pe o latură a încăperii, unul după altul sunt două paturi antice din fier, ca acelea ce se mai găsesc încă prin spital. Într-unul din ele, cu fesul pe cap și învelit până sub bărbie, zăcea Ion. Omul are 87 de ani și de patru ani nu mai vede, nu mai merge… În schimb, știe ce se petrece cu el și asta-l doare cel mai mult: că nu mai poate fi în niciun fel de ajutor. „Atâta noroc avem cu boala lui, că ia pensie de nevăzător de 1100 lei. Dar degeaba ai bani, dacă n-ai putere… Nu mai este putere… Nici eu nu mai pot. De abia mă mișc. Și n-am cui cere ajutor, că un băiat e la Constanța, altul la Poiana Cristei. Ä‚sta din Poiana Cristei mai vine și mă mai ajută când poate și el, că are și el treburile lui. Da nu-i tot aia ca și cum ar sta în permanență cineva aici…”, se plânge sărmana.
La 73 de ani, tanti Maria trăiește cu spaima că va sfârși sub dărâmăturile propriei case
În alt cătun al comunei Poiana Cristei, și anume în Petreanu, Maria Buruiană, de 73 de ani își plânge cât e ziua de lungă singurătatea și neputința. Povestește că de 34 de ani este văduvă, după ce omul i-a paralizat și apoi a murit… Din cinci copii câți au avut împreună, doi au murit, frângându-i inima. „Un băiat mi-a murit, și o fată… Fata a murit lăuză… Și mi-au mai rămas trei vii, dar au plecat în Spania, în Italia… Am rămas aici eu singură, în casa asta care crapă și-o să cadă într-o zi…”, plânge bunicuța. Se îngrijește cum poate, dintr-un ajutor social de 50 de lei lunar. Are câteva găinușe de la care ia ouă, spune că îngrijește și vacile copiilor și are lapte și în general, baza mâncărurilor gătite este cartoful. În rest… „Nu am nici măcar o pensie. Din ce să trăiesc? Plâng toată ziua și mă vait, că sunt și bolnavă cu inima, am tensiune, mă doare stomacul… Noroc că de la doctorul de familie îmi mai dă medicamente compensate. Când pot le iau, când nu, nu…. Poate or veni copiii de pe unde-s duși, că dacă vin, mă ajută ei… Numai să vină să mă găsească vie….”, zice tanti Maria. Din cele două camere ale căsuței sale din chirpici, doar una mai este locuibilă. Cealaltă are pereții brăzdați de crăpături. „De la cutremure”, zice ea. Și ăsta-i cel mai aprig necaz al femeii, și cea mai mare spaimă a ei. Că într-o seară va pune capul pe pernă și se va trezi pe lumea cealaltă, sub dărâmături. „Am făcut cereri pe la primărie și nici nu mai știu pe unde să vină să vadă că-mi cade casa. Am făcut documentația, cum se zice, da nimeni n-a venit. Și eu stau așa cu frica-n sân în fiecare zi, și mă rog la Dumnezeu să nu mi se întâmple nenorocirea, că nu știu ce-am să mă fac”, a mai spus septuagenara. 
Tanti Marița, bunica din Tîrîtu care trăiește din pomana sătenilor
În satul Tîrîtu, o altă bătrânică își duce zilele singură pe lume, fără să mai aștepte altceva de la viață, decât sfârșitul… De prea multă vreme tanti Marița, cum îi spun oamenii locului, nu mai aude. Nu mai aude aproape deloc așa că nu prea poți să-i afli durerile și suferințele existenței sale de aproape 90 de ani… În căsuța sa, ascunsă oarecum dincolo de prunii ce împânzesc dealul din spatele școlii din cătun, nonagenara nu mai poate face altceva decât să privească, de pe prispa înaltă, depărtările. În odăița ei e curat și frumos. Podeaua de lut e mereu măturată iar pe pereți, de sub sticla câtorva tablouri, zâmbesc oameni care au fost… și nu mai sunt. Pe masă, într-o altă ramă, stă închisă figura unui tânăr îmbrăcat în haină militară… Și i s-au încălzit ochii bătrânicii când a văzut cu cât interes privim acea fotografie… „Ta-ta”, a rostit încet, și ochii săi rotunzi și blânzi s-au umplut de lacrimi. „Ta-ta”, a mai spus o dată, punând la loc fotografia, cu un gest tandru…
Se pare că nici copii nu a avut, și nici alte rude care să-i poarte de grijă la bătrânețe așa că sărăcuța a rămas legată de singurii oameni care i-au dăruit afecțiune: părinții. Tanti Marița nu are niciun ban. Niciun leu din care să-și cumpere măcar o pâine, ne-au spus cadrele didactice de la școală. Însă firea ei blândă, sufletul ei cald care răzbate pur și simplu din ochii mereu senini și figura sa de bunicuță au făcut ca multă lume s-o îndrăgească. Așa că vecinii îi poartă de grijă atât cât pot. „Ce mâncăm noi, îi dăm și ei. Nici noi nu avem, dar unde mănâncă cinci, mai e loc de încă unul…”, a spus una dintre vecine. Și nu e singura! Din când în când, către tanti Marița își îndreaptă pașii și o profesoară de la școală, și alți săteni. Care cu o pâine, care cu un fruct sau cine știe ce alimente, sunt creștini în Tîrîtu care își fac pomană. Iar tanti Marița le mulțumește tuturor cu zâmbetul său larg și bun. Cu blândețea ei de bunică fără nepoți… Și cu tristețea ei neștiută, de femeie singură pe lume, de bunică a tuturor, și a nimănui…
De ziua lor, suferă de singurătate
Nu-i așa că fiecare dintre voi veți trimite astăzi, dacă nu o floare și un dar, măcar toate gândurile și urările voastre bune soțiilor, surorilor, mamelor, bunicilor și străbunicilor din viețile voastre? Și nu-i așa că într-un fel sau altul, orice femeie ar vrea să fie făcută să se simtă, măcar astăzi, de 8 Martie, specială, iubită?
Poate că și bunicilor „invizibile” pe care vi le-am prezentat astăzi, le-ar fi plăcut ca azi, cineva să le spună că e și ziua lor, ca și a tuturor femeilor din lume! Poate s-ar fi bucurat să primească și ele un dar pe care să nu-l uite atâtea zile câte mai au de trăit… Care să le scoată, măcar pentru o zi, această zi, din închisoarea tiparului cotidian în care trăiesc acolo, în lumea lor atât de depărată de a noastră… Atât de depărtată, dar nu destul de depărtată ca să nu se poată ajunge la ele…
Dincolo de toate lipsurile și chinurile trupești, aceste patru bunicuțe, și cine știe câte or mai fi în Vrancea noastră, suferă cel mai mult de singurătate. De inutilitate. Și, pentru acelea care au copii și nepoți, de dorul lor… De dorul veseliei care odată le-a făcut să răsune casele peste care acum, s-a așternut tăcerea… O tăcere prea grea…
Tuturor acestor bunici – la care, de Crăciun, au ajuns donațiile voastre făcute în cadrul Campaniei derulată de „Monitorul de Vrancea” și Comunitatea Off Road Vrancea, precum și altora ca ele, tuturor femeilor către care viața a uitat să mai zâmbească, le urăm sănătate și împlinirea acelor dorințe pe care de prea multă vreme, le tăinuiesc în propriile suflete! Și cine știe, poate că astăzi, cumva, cineva din cei care le-au citit povestea, le va face bucuria unei vizite. Și poate chiar și a unui dar! Iar dacă nimeni nu poate face asta, măcar îndreptați-vă către ele toate gândurile voastre bune! Dincolo de bani și dincolo de nevoile materiale, aceste bunici au nevoie, de Ziua femeii și de toate zilele lor, de suflete calde de oameni! Iar printre aceștia putem fi, măcar cu gândul, oricare dintre noi!
