GALERIE FOTO : Sărăcia trebuia să poarte niște nume. Așa că s-a numit Andreea, Ion și Mădălina

Andreea, Ion și Mădălina, în vârstă de 4, 8 și 13 ani, sunt – vă spun cu mâna pe inimă! – cei mai săraci copii pe care i-am întâlnit în ultima perioadă. Sunt atât de săraci încât hăinuțele lor și ale părinților încap într-o jumătate îngustă de raft al unui dulap și acesta de căpătat, la fel ca celelalte obiecte de mobilier din cămăruța unui bordei din satul Vitănești, comuna Èšifești. O odăiță într-o cocioabă, care aparține bunicilor lor și din care au fost somați să plece, reprezintă, la ora actuală, singura lor casă. În plus, tatăl lor, Daniel Barbu, de 33 de ani, este grav bolnav de ulcer duodenal care trebuie operat, a fost bolnav de TBC închis acum, are probleme cu rinichii și ficatul și, pe lângă toate astea, a rămas cu pareză facială în urma unui accident vascular suferit în 2010. Omul este atât de slab încât nici glas nu mai are, în timp ce mama copiilor, Violeta, de 38 de ani, a rămas cu probleme evidente de vedere în urma unei intervenții chirurgicale pe creier, suferită ca urmare a apariției unei tumori. Dacă doriți să ajutați acești oameni cu absolut orice credeți că le este necesar pentru un trai decent, puteți veni la sediul redacției noastre sau îl puteți contacta direct pe tată, Daniel Barbu, la numărul de telefon 0733.271.563. Ei au nevoie de orice!

    Pe Daniel Barbu, bărbatul firav care de abia merge, de abia respiră și face eforturi considerabile ca să vorbească mai tare, l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, când tocmai se vindecase de TBC. A trăit întreaga viață în neputință și sărăcie, însă după ce i-a murit mama, și casa părintească (o cocioabă de altfel) i-a fost dărâmată din pură răutate, așa că a rămas și pe drumuri… Anii au trecut și oricât s-a străduit, oricât a sperat și oricât s-a rugat, omul n-a reușit să dea înainte, cum se spune. A reușit totuși să-și formeze o familie, alături de Violeta și doi copii ai ei, Mădălina și Ion. În urmă cu patru ani, în viața lor a apărut și fetița lui Daniel cu această femeie, mezina Andreea, care are acum patru ani. O copilă care îi seamănă leit și care poartă în ochișori sclipirea aceea a inocenței nealterată încă de nevoile sărăciei și luptei pentru supraviețuire, care chinuie existențele celor mari… Fetița nu știe încă să facă diferențe, nu caută să-și răspundă încă de ce alți copii au case frumoase și curate și ea doar o cămăruță într-un bordei, de ce alții au jucării, cărticele și ea nu, de ce ciocolata, bomboanele, fructele și sucurile la care se uită când merge la magazinul din sat ajung doar în mâinile altora și așa de rar în ale ei…
    Pentru că încă nu-și pune astfel de întrebări, micuța Andreea este, în momentul de față, un copil fericit care zâmbește larg, dând la iveală șirul inegal al dințișorilor ei frumoși, de lapte! Este un copilaș fericit care știe să se bucure de joaca cu cei câțiva căței din ogradă, știe să alerge, să deseneze lumi imaginare cu un simplu băț în colbul drumului… Este o fetiță care spune, însă, cu sinceritate dezarmantă, că grădinița este cel mai frumos și luminos loc din viața ei!

Copiii își scriu lecțiile pe un taburet cu tăblia găurită

    Pe micuța Andreea am găsit-o acolo, în odaia nu mai mare de nouă metri, din bojdeuca situată în marginea unei curți pârloagă. Copila își petrecea timpul alături de Mădălina și Ion și de mama lor, care deretica prin încăpere. O încăpere cu lut pe jos, cu două paturi, o noptieră scorojită și o comodă extrem de deteriorată, ce folosește atât ca suport pentru televizor, cât și pentru depozitarea vaselor, la care se mai adaugă un dulap cu două uși, extrem de îngust, o sobă afumată și un scaun… Un taburet cu tăblia găurită și măcinată pe margini, pe care cei doi copii elevi se chinuie să își scrie lecțiile… „Eu și cu Daniel ne-am cunoscut în urmă cu șapte ani. Întâi am stat în casa lui părintească, în satul Clipicești, dar după ce au murit părinții, sora lui a dărâmat-o… Nu au putut să se înțeleagă și a dărâmat-o când el era în spital… Aici ne-au lăsat părinții mei să stăm, dar nu putem rămâne, că am un frate care vine să stea aici… În camera de alături stă alt frate cu familia lui, iar când o să iasă ăstalat din pușcărie, o să vină să stea aici. Și noi trebuie să plecăm… I-am spus lui Daniel, hai să vedem cum să facem, să ridicăm acolo, pe pământul lui pe care a fost casa, măcar o cameră, care să fie a noastră… Ar vrea și el, dar nu avem cu ce… Că mai este și foarte bolnav, și banii noștri sunt atât de puțini…”, a explicat Violeta.
    Cu adevărat, banii sunt extrem de puțini chiar și pentru o familie care n-ar avea atât de grave probleme de sănătate: 400 de lei ajutor social, 140 lei alocație de susținere a familiei, plus alocațiile de stat ale celor trei copii, în cuantum de 252 lei. Adică, aproximativ 800 de lei pentru cinci persoane. „Din banii ăștia, aproape jumătate se duc pe medicamentele lui Daniel și pe drumurile pe care trebuie să le facă la Focșani, la doctor. Aici unde stăm trebuie să plătim apa și curentul, am plătit și impozit pentru casă. Dacă rămân 300 de lei din care să cumpărăm mâncare… Din ce să mai cumpărăm și materiale să ne facem o cameră? Tot ce vedeți aici, mobilă și tot ce avem, am primit de pomană de la lume. Ne-au dat și haine pentru copii… Este foarte greu, că doi copii sunt la școală, aia mică la grădiniță, le trebuie și lor tot felul de rechizite… Cel mai greu este să le cumpărăm de încălțat, dar am zis să vedem cum facem să le luăm pe rând, într-o lună la unul, în alta la altul… Pe noi nu ne mai punem la socoteală… Daniel se încalță cu o pereche de papuci de gumă… El își găsește și foarte greu de încălțat, că poartă 45 la picior… „, a spus mama celor trei copii.

„Am crescut la Școala ajutătoare din Măicănești…”

    Daniel nu era acasă când i-am vizitat familia. „E plecat la Focșani, să-și facă niște analize, că trebuie operat. Are ulcer duodenal , suferă de mult de stomac….”, a spus Violeta, scoțând din noptiera scorojită ceaiurile și medicamentele pe care bietul om trebuie să le ia permanent… El a venit însă la redacție, dorind să-și spună povestea și să roage pe cei care pot și doresc să-i ajute familia. „Vin acum de la spital, mi-au luat niște analize și mi s-a spus că trebuie neapărat să fac operație… Nu cred că o să pot să o fac, că nu am bani. Chiar nu am cum să îmi permit… că ați văzut ce este la mine acasă… Mai mult, acum eu nu mai pot sta în camera aia, că nu mă mai lasă părinții neveste-mii. Stau numai ei, până reușesc eu să găsesc unde să stăm împreună…”, a explicat Daniel, cu glasul sfârșit.
    Nu-și amintește nici când și nici dacă i-a fost vreodată bine în existența sa de până acum. Necazurile s-au ținut lanț, iar când a crezut că norocul își îndreaptă fața și spre viața lui, a fost lovit la rândul lui de boală… „Tatăl meu a murit când aveam eu șapte ani. Așa că am crescut în Școala ajutătoare de la Măicănești. Pe frate-meu l-au crescut bunicii din partea tatălui, numai pe soră-mea a crescut-o mama. Acolo, la Măicănești, am făcut opt clase fără un trimestru, că am făcut accidentul vascular. De atunci am rămas cu pareză facială. Era în 1994. Pe vremea aia mama stătea în Focșani, aveam un apartament în Bahne. Apoi s-a îmbolnăvit mama, n-a mai avut cum plăti întreținerea, așa că a vândut apartamentul și ne-am mutat toți în casa părintească de la Clipicești. Mama s-a îmbolnăvit de TBC, a avut și ocluzie intestinală, i s-au dezvoltat niște ganglioni și a murit de icter negru, așa știu eu. Înainte de a muri, a stat la pat șapte luni și a fost înmormântată de o soră de-a ei…”, a povestit Daniel.
Viața lui a devenit din ce în ce mai grea. Sărăcia lucie în care trăia, lipsurile și mediul în care a ajuns să trăiască l-au îmbolnăvit. Mai întâi a făcut TBC. A urmat o perioadă lungă de tratament până când acesta s-a închis, însă s-a îmbolnăvit de stomac. A făcut gastrită, apoi ulcer duodenal. A avut multe internări în spital… Într-una din aceste perioade, când i-a fost foarte rău și a ajuns la Terapie Intensivă, a rămas și fără casă. „Mi-a dărâmat-o soră-mea, ca să nu mai stau în ea. Eram internat la terapie cu anemie gradul I și când m-au externat și m-am întors acasă, am găsit casa dărâmată. Acum îi pare rău, ea are casa ei, pe celălalt frate de-al meu nu l-am mai văzut de 10 ani, nu știm unde este… Dar acum degeaba am pământul dacă nu mai am casă în care să stau cu familia mea…”, a spus Daniel.

Orice ajutor este binevenit!

    Mama celor trei copilași, Violeta, vede cu un singur ochi. Spune că a rămas așa după o operație pe creier suferită în urmă cu mai mulți ani, după ce i s-a descoperit o tumoare. Însă suferința ei o lasă deoparte, fiind preocupată doar de cele ale copiilor ei. Mădălina are 13 ani, este în clasa a VI-a și are nevoie de ochelari. Fetița spune că nu vede bine la tablă, dar crede că asta se întâmplă pentru că „doamna mă pune mereu să stau în băncile din spate”. Frățiorul ei, Ion, elev în clasa I, este evident complexat de situația în care se află familia lui, față de familiile colegilor săi însă, cu toate astea, se străduiește din răsputeri să-și scrie literele cât mai frumos, deși stă cocoșat peste caietul așezat pe taburetul cu tăblia găurită… Toți trei frații visează să aibă biciclete, jucării… ceva bun de mâncare, dar… Bieții copii nu au nimic! Dar nimic! Și mai ales, nici vreo vină pentru situația gravă în care au ajuns…
    Pentru că nu au frigider, mama lor se străduiește să le gătească în fiecare zi, din ce are. În general cartofi. „Azi am făcut orez cu lapte”, spune ea. Pentru că nu au mașină de spălat, pentru toate cele cinci persoane, Violeta spală cu mâna. „Dar nu prea avem ce spăla, că nu avem cine știe ce haine. Spăl cu săpun de rufe, mi-a dat cineva, că detergentu-i scump”, explică femeia.
    Dacă doriți să ajutați acești copii, și pe părinții lor, cu orice credeți de cuviință, o puteți face fie venind la sediul redacției noastre, fie contactându-l pe Daniel Barbu la numărul de telefon 0733.271.563. „Ne trebuie orice ne poate da cineva. Orice lucru ne este de mare ajutor, în situația în care suntem… Vă mulțumim tuturor celor care o să ne ajutați, Dumnezeu să vă ajute!”, a spus Daniel. 
Dacă cineva dorește să le dăruiască încălțări, mărimile sunt: Mădălina – 38, Ion – 34, Andreea – 22, Violeta – 40, Daniel – 45. Dar așa cum a spus și Daniel, absolut orice lucru necesar unor oameni, unor copii, unei case, le este de mare folos. Pentru că nu au nimic! Cu puțin sprijin, acestor copii le poate fi, cu adevărat, un pic mai bine! Sau cine știe, cu puțin noroc, împreună le putem schimba chiar și viața!