„Cum să facem un copil fericit!” este numele proiectului pe care Cătălin Laurențiu Lupu, abandonat de mamă și crescut de mic prin orfelinatele Vrancei, a dorit să-l organizeze chiar de ziua lui. Drept urmare, împreună cu verișoara lui din Italia, Magdalena Maria Oprea, și cu mai mulți amici, a adunat jucării, hăinuțe, dulciuri, fructe, creioane și foi pentru desene, plus cărți cu povești donate de Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea unde este voluntar, pe care le-a dus ieri, cu prilejul aniversării sale de 33 de ani, copiilor din Centrul Maternal și celor din Centrele pentru copii cu dizabilități „Prâslea” și „Harap Alb”.
Pe lângă toate acestea, tânărul le-a oferit copiilor și câte un tort pe care scria „La mulți ani, Cătălin!”, dar cu care sărbătoritul a dorit să le îndulcească ziua celor pe care-i înțelege foarte bine, el însuși fiind abandonat de părinți încă de mic. Vizibil emoționat, Cătălin le-a spus copiilor și personalului celor două centre că „aceste daruri vi le-am adus cu ocazia zilei mele de naștere și a creșterii mele în cămine. M-au ajutat și prietenii mei de la Biblioteca Județeană, unde sunt voluntar de 16 ani. Când am fost eu în cămin era foarte greu, erau 300 – 400 de copii în același loc, nu era ca acum, cu condițiile de acum. Dormeam câte 30 în cameră, am fost foarte chinuiți, eram bătuți și de cei mai mari și de personal, iar ajutoarele, cu toate că veneau, nu ajungeau la noi… Acum totul s-a schimbat, nu mai este nimic din ce a fost, este foarte bine. De aceea, tortul vreau să îl servească și personalul din centru, pentru că aveți grijă cu adevărat de acești copii”, a spus Cătălin.
Metodele de tortură din centrele de pe vremuri
Gestul de mare sensibilitate făcut cu prilejul propriei aniversări este la fel de impresionant ca și povestea lui de viață. O poveste cu happy-end, o adevărată lecție de viață! „Mama m-a abandonat la naștere. Așa că mai întâi am fost la Leagănul care era la Gară, unde este acum DGASPC-ul. După aia m-au mutat la Căminul de copii preșcolari, era aici unde-i acum Centrul Maternal. Apoi, de la 6 ani la 18 ani am fost la Căminul de copii de la Odobești. A fost foarte greu față de ceea ce copiii de acum au… Eram în căminul ăla 300 de copii. Când m-au mutat la Odobești aveam șase ani și șapte luni și eram în clasa I. Prima dată mi s-a părut frumoasă clasa pe care mi-au arătat-o. Dar după aia…. Îmi amintesc careul care se făcea zilnic în curte. Eram 300 de copii, toți îmbrăcați în uniforme negre. Și ne vorbea directorul… El a fost bun la început. După aia… când făceam ceva ne bătea. Ne băteau toți, de la cel mai mare la cel mai mic angajat. Ne băteau cu vergi. Pentru noi era chinuitor, pentru ei, era o plăcere să ne bată”, a povestit Cătălin.
De o singură persoană își amintește că le lua apărarea, o educatoare bună pe care ține minte că o chema Neacșu. În rest, toate amintirile din acei ani sunt marcate de violență. „La Căminul din Odobești a fost cel mai rău. Noi, cei mai mici eram bătuți rău de cei mari. Acolo am fost trântit cu capul de beton, de am rămas până în ziua de azi cu dureri de cap. Ne călcau în picioare, efectiv, eram ca niște animale… Exact așa eram. Speriați, chinuiți… Îmi aduc aminte ce mâncare proastă ne dădeau… la felul doi era numai șuncă, grăsime slinoasă de nu o puteai mânca. Bucătăresele alegeau carnea și o luau acasă, și nouă ne făceau mâncare din slănină. De spălat, ne spălam și ne schimbam numai de două ori pe săptămână, lunea și vinerea. Atunci ne dădeau săpun și ne spălam pe cap cu un șampon verde, de urzică, îl țin minte și azi”, a spus Cătălin.
Anii au trecut, plini de perioade chinuitoare care „parcă nu se mai terminau”, iar când a ajuns prin clasa a VI-a, Cătălin a înțeles că există o posibilitate prin care își poate îmbunătăți viața: să muncească, și cu banii să-și cumpere ce dorea. Așa că a început să fugă din cămin să-și găsească de lucru pe la oameni. „Când mă întorceam, eram pedepsit. Mă bătea directorul, apoi mă bătea educatorul și după aia supraveghetorul. După aia mă punea să fac genuflexiuni, mă puneau să stau cu fața la perete și cu mâinile ridicate câte cinci-șase ore, să fac mersul piticului pe holurile alea lungi, până se sătura ăla… Nu le mai spun numele, dar se știu ei, cei care ne-au chinuit așa…”, a povestit Cătălin, fără să uite nici de angajați ai căminului care îl luau la treabă în gospodăriile și pe tarlalele lor.
Vacanțele însemnau pentru băiat, dacă se poate spune așa, singurele perioade în care simțea oarecare bucurie. Nu de alta, dar pentru că cei aproximativ 150 de copii care rămâneau în cămin, neavând familii la care să se se ducă, erau duși în tabără la Gălăciuc. „Numai că tot în vacanță îi aduceau la căminul din Odobești pe toți liceenii din Focșani care erau în sistem, și care ne făceau viața un coșmar. Ne băteau rău, ne furau lucrurile, ne luat biscuiții sau ce mai aveam și noi de mâncare…”, a spus Cătălin.
„Totul s-a schimbat când a venit doamna Nicolaș la Căminul din Odobești”!
Așa cum a putut, Cătălin s-a ținut de școală. A făcut școala profesională și a obținut calificarea de „confecționer produs textil” la Liceul nr. 2 din Focșani, perioadă în care a locuit la internat. Și a avut ocazia să trăiască pe propria piele miracolul schimbării regimului violent, cu altul civilizat, omenesc. „În 1997 viața de la cămin s-a schimbat total, cum nu am crezut vreodată. S-a schimbat denumirea în Centru de Plasament Odobești și tot atunci a venit doamna Nicolaș acolo. A fost directoare acolo și de când a venit ea, nu s-a mai atins nimeni de noi, nimeni nu a mai bătut copiii, nimeni nu ne-a mai chinuit. Ajutoarele ajungeau la noi, mâncarea a început să fie bună, era altceva!”, spune Cătălin.
Pentru el, această viață bună a fost de scurtă durată, pentru că împlinea 18 ani și trebuia să fie dezinstituționalizat, dar s-a bucurat din suflet pentru ceilalți copii mai mici care au rămas în continuare în Centru. „Chiar când eram la profesională, eu căutam mereu de lucru cu ziua pe la lume. Așa am cunoscut-o pe doamna Velniță de la Biblioteca Județeană. M-am dus la Jariștea, am coborât din autobuz și mă pregăteam să întreb pe la porți dacă au oamenii ceva de lucru pentru mine. Atunci m-am întâlnit cu părinții doamnei, care m-au luat la ei să muncesc și când a venit dânsa de la serviciu, i-am povestit de unde sunt. A venit cu mine la cămin, a vorbit cu directoarea pe care o chema parcă Cuconoiu, era înainte de doamna Nicolaș. Și i-a dat voie să mă ia pe timp de vară. Trei veri la rând am fost la părinții doamnei Velniță la muncă și prin dânsa am cunoscut și biblioteca. Și am început să o iubesc. Și așa au trecut 16 ani de când fac voluntariat la Bibliotecă. Am ajutat oriunde a fost nevoie, am ajutat de câte ori s-au mutat cărțile dintr-un sediu în altul și la toate treburile la care era nevoie. Îmi plac mult oamenii de la bibliotecă și îmi place foarte mult să citesc”, a spus Cătălin.
„Am făcut liceul la seral, anul ăsta dau Bacalaureatul”
Dezinstituționalizarea a însemnat pentru Cătălin un moment de răscruce. N-a avut norocul să aibă o familie care să-l ia acasă, nici mama și nici cei doi frați și sora băiatului nu au vrut să audă de el. Spune că pur și simplu i-au închis ușa-n nas, fără să-i dea vreo explicație, astfel încât să poată înțelege de ce este nedorit. Cătălin însă și-a îngropat amărăciunea-n suflet și s-a decis să-și ia viața în propriile mâni. „A fost greu până mi-am găsit de muncă. Dar totuși am reușit! Întâi m-am angajat la Vestiro ca și confecționer, meseria mea. Peste gard puteam să-mi privesc amintirile de copil abandonat… că vedeam centrul. Apoi am lucrat într-un club, făceam curățenie, apoi am fost barman. Am lucrat și la o pensiune ca îngrijitor de piscine, Am făcut cursuri de bucătar, de ospătar, de barman și cofetar… M-am hotărât să fac liceul și în 2013 m-am înscris la seral, la Liceul Auto din Focșani. Anul acesta termin și sper să reușesc să iau Bacalaureatul. Și m-am angajat la Deep Serv, unde lucrez acum și unde vreau să rămân și mai departe. Îmi plac oamenii de acolo, colectivul este foarte bun. E o plăcere să muncesc la ei! Și am și un loc unde stau cu chirie, într-o cameră din internatul de la Liceul nr. 5”, a povestit Cătălin.
Este mândru de realizările lui și are și de ce, pentru că a suferit și a muncit din greu ca să le obțină. Mărturisește că nu știe încă dacă vrea sau nu să își facă propria familie, de teamă, poate, să nu fie iarăși părăsit… Însă gândurile sale se întorc mereu și mereu la copiii din Centre și a făcut tot posibilul să reușească să se întoarcă printre ei, făcându-le atât lor, cât și lui însuși o bucurie. Și ieri, de ziua lui, chiar a reușit!
