Două profesoare de la Colegiul Național „Unirea” din Focșani se numără printre cei zece profesori nominalizați la Proiectul MERITO. Este vorba de Liliana Grigoriu, profesoară de fizică, și Corina Ciucu, profesoară de biologie. MERITO este un proiect prin intermediul căruia se dorește crearea unei comunități care să îi descopere pe toți dascălii deosebiți, cărora să li se ofere recunoaștere și să fie premiați într-o ceremonie publică. Așa cum scrie pe site-ul proiectului, profesorii propuși din întreaga țară au fost intervievați de jurnaliști voluntari, care s-au ocupat apoi de scrierea poveștii lor. Poveștile celor două profesoare uniriste le-a scris Medeea Stan, jurnalistă la „Decât o Revistă”.
Liliana Grigoriu predă la Colegiul Național „Unirea” din 1990, atât la ciclul gimnazial cât și la cel liceal. Aici a pregătit elevi pentru olimpiada națională, de unde câțiva s-au întors cu premii: medalie de bronz, premiul III și mențiuni. O fire comunicativă și un profesor implicat și dedicat, Liliana Grigoriu mărturisește că păstrează legătura cu mulți dintre foștii elevi, cu care a legat o relație de prietenie după terminarea liceului. Liliana Grigoriu s-a arătat foarte încântată de acest proiect și de obiectivele lui. „Mi se pare o treabă foarte bună faptul că profesorii sunt aduși în față. Inițiatorii au gândit foarte bine proiectul. Personal, am multe feedbackuri de la copiii de la clasă, nominalizarea nu e neapărat o reușită personală. Dacă în urma proiectului, profesorii își recapătă ceea ce au pierdut și nu din cauza lor, ci mai mult din cauza unui context, atunci va fi o reușită”, ne-a spus profesoara de fizică.
Corina Ciucu are o carieră în învățământ de 26 de ani, iar de 16 ani predă biologie la Colegiul Național „Unirea”. De când este profesoară, a pregătit aproximativ 150 de elevi pentru olimpiadă și de când îi învață pe uniriști biologie, a obținut, prin aceștia, 15 premii la etapa națională cu nouă calificări la olimpiada internațională. Un fost elev de-al său, Ionuț Bratu, a obținut în 2012, în Africa de Sud, locul II la Concursul Internațional de Neuroștiințe Brain Lee. Profesoara Ciucu a mărturisit că a fost surprinsă să afle că se află printre nominalizați. Ne-a spus că a primit felicitări de la actuali și foști elevi. „Proiectul MERITO este o idee foarte bună. Am fost plăcut surprinsă să aflu că sunt printre ultimii nominalizați. Am fost onorată. Eram cu mama mea când am văzut articolul și cea mai mare realizare a mea e că am făcut-o pe mama mândră”, spune Corina Ciucu.
La începutul lunii martie, cele două profesoare vrâncene, împreună cu alte opt cadre didactice din țară, sunt așteptate la Summitul Romanian Business Leaders. Corina Ciucu și Liliana Grigoriu au spus că vor accepta invitația și vor fi prezente la București, pe 3 și 4 martie.
Fizică pe portativ
http://www.proiectulmerito.ro/liliana-grigoriu-profesoara-colegiul-unirea-focsani
La Colegiul Unirea din Focșani, Liliana Grigoriu, urcă scările pentru a ajunge în laboratorul de fizică, la ușa căruia o așteaptă copiii de la clasa a VIII-a. Predă aici din 1990, și la generală, și la liceu. De obicei, cei mici sunt mai jucăuși, spre deosebire de liceeni, care și-au cam pierdut din sclipire. La ultima lucrare dintr-o lecție recentă, elevii de la a VIII-a au abordat subiectele în stilul colegilor mai mari. Deși au avut libertatea să își folosească imaginația pentru a răspunde la singura întrebare: „Ce este sunetul și ce vrea el”, nu au făcut-o. Profesoara și-a dat seama de asta, după ce a aruncat un ochi peste mai multe teste înainte de oră. Răspunsurile corecte, dar anoste, au cam dezamăgit-o pe Grigoriu. „Mă așteptam de la voi la mai multă spontaneitate”, îi dojenește.
Pentru că programa i se pare încărcată, profesoara crede că e nevoie să le dea cât mai multe exemple copiilor, ca să-i țină atenți. Din păcate, când introduce formulele, simte că elevii se îndepărtează de materie. Ca să-i țină aproape, a făcut grupuri pe Facebook pentru fiecare clasă, unde trimite materiale și cărți scanate, ca să nu mai dea elevii banii pe ele.
Discuția despre sunet continuă. Zveltă la cei 57 de ani, Grigoriu înaintează iute prin clasă, ia un diapazon de pe catedră și lovește o bară de oțel. În timp ce instrumentul vibrează, merge cu el în dreptul băncilor și îl apropie de urechile copiilor. Când se oprește, îl atinge din nou. Întreabă cine produce sunetul, în general, iar o elevă cu bluză vișinie și ochelari, răspunde sigură pe ea că e nevoie întotdeauna de o sursă sonoră. Grigoriu îi cere și exemple, pe care fata le enumeră fără să stea pe gânduri. Toba și flautul îi vin imediat în minte. Dacă tot veni vorba despre instrumente muzicale, profesoara profită de moment ca să-i informeze pe copii că în dicționar e acceptat și plural „corzi”, dar că e corect, mai degrabă, „instrumente cu coarde”. Èšine ca elevii ei să vorbească limba română cum trebuie.
La aproape fiecare întrebare, cei mai mulți elevi flutură câte două degete în aer. Profesoara își mișcă brațele ca dirijorul unei orchestre și îl pune să răspundă când pe un copil, când pe altul. Trec la calitățile sunetului. Cineva menționează înălțimea, altcineva intensitatea.
Grigoriu le povestește despre muzica simfonică, cu ochii mari și sprâncenele ridicate. Le spune că tonalitatea veselă e a notelor majore și le dă verbal exemple de concerte de vioară în Re Major ale unor compozitori precum Ceaikovski și Weber. În tinerețe, îi plăcea să danseze vals și de acolo i se trage pasiunea pentru muzică clasică. Se simte apropiată de compozitori precum Ceaikovski, Debussy și Grieg. Le explică elevilor că mai târziu s-ar putea să perceapă altfel acest gen muzical, chiar dacă nu îl gustă la o vârstă fragedă. Copiii nu strâmbă din nas.
Grigoriu a studiat pian din clasa I până într-a VIII-a cu o prietenă a bunicii, de origine greacă. Profesoara încă mai cântă la pianina de acasă, mai ales în vacanțeu poate aborda partituri grele, însă se descurcă cu nocturnele și valsurile lui Chopin. Îi place să pună adesea la pick-up discuri de vinyl, cumpărate în studenție.
În școala generală, Grigoriu nu prea se pricepea la fizică, dar în liceu a fascinat-o profesoara. Era o brașoveancă discretă, care cânta la pian, schia, patina, se îmbrăca impecabil. Cum a văzut-o, și-a zis că vrea să devină profesoară de fizică și în fiecare vacanță de vară rezolva probleme din propria inițiativă. În 1982, după ce a terminat Facultatea de Fizică la București, s-a întors la Focșani, orașul natal. A avut cea mai mare medie dintre cei cinci care au cerut repartiție în județul Vrancea. A prins singurul post din Focșani, la un liceu industrial, de curând construit, unde veneau copii de nivel mediu. Încă își mai amintește de singurii elevi pe care i-a lăsat repetenți în toată cariera, doi băieți care nu învățau nici măcar puținul pe care îl cerea.
Odată cu trecerea timpului, Grigoriu a înțeles că facultatea nu te pregătește pentru problemele de la catedră. Poți fi un student bun, să ai medie mare, dar asta nu înseamnă că te vei descurca cu elevii. Cândva, un elev de la liceul industrial a supărat-o așa de tare, încât a ieșit din clasă, s-a plimbat prin curte și a revenit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A învățat singură să își controleze reacțiile în fața clasei. După opt ani, Grigoriu s-a mutat de la industrial la Colegiul Unirea, pentru că și-a dorit să facă „un salt profesional”. De când predă aici, profesoara a pregătit elevi pentru olimpiada națională, unde câțiva au obținut premii: un elev s-a întors cu medalia de bronz, doi elevi au luat premiul III și alți doi mențiune. A îndrumat și trei elevi spre Facultatea de Fizică, pentru că a crezut în talentul lor.
Cu mai mult timp în urmă, o îngrijora gândul că nu face suficient nici pentru școală, nici pentru familie. Într-un an, a lucrat cu doi copii pentru olimpiada națională. Abia o născuse pe Laura, fiica ei cea mică, și unul dintre copii venea la ea acasă să rezolve exerciții. Alerga de la camera unde alăpta, la camera unde lucra problemele. Ora de fizică merge mai departe și Grigoriu îi întreabă pe elevi despre propagarea sunetului. Ei nu găsesc cuvântul pentru acest fenomen fizic, așa că profesoara se duce îndată către perete și bate în el, pentru a-i ajuta să își dea seama. Un băiat o roagă: „Ziceți prima literă”. O fată insistă că sunetul ricoșează. Nimănui nu-i vine în gând „reflexie”, așa că le spune ea. Uneori, joacă mimă la oră, ca să găsească cuvântul potrivit.
Lui Marius Dediu, student în primul an la Electronică, în București, i-a plăcut fizica dintotdeauna, dar nu crede că acesta e motivul pentru care a îndrăgit-o pe profesoara Grigoriu. Îi aprecia creativitatea, care se răsfrângea și asupra obiectului pe care-l predă. „Materia din liceu era obositoare și prost structurată, dar dumneaei ne ajuta să înțelegem”. Mihaela Anton, și ea la Electronică, în al doilea an, spune că profesoara Grigoriu preda cu pasiune, ceea ce a determinat-o să își pună întrebări în legătură cu felul în care funcționează lucrurile. Fizica îi era indiferentă, dar Grigoriu a reușit să-i atragă atenția: „Aveam oră de la 7.30 dimineața și ne punea la început tot felul de filmulețe cu ce se întâmplă în spațiu, cu interviuri acordate de astronauți”. De-a lungul timpului, Grigoriu a văzut că pe profesorii care predau materii umaniste nu-i întreabă nimeni de ce nu știu noțiuni legate de fizică. În schimb, nu dă bine să nu ai cultură generală, chiar dacă te-ai specializat în științe exacte. Elevilor pe care îi are la dirigenție le vorbește despre Eugenia Vodă, iar celor care vor să dea admitere la medicină le spune să caute interviurile acordate de neurochirurgul Leon Dănăilă și de alți doctori. „Să vadă cum gândesc și ce simt oamenii respectivi”.
Un elev mângâie sprâncenele și mustața păpușii de mână Einstein, care e întinsă pe-o bancă de la geam. Grigoriu a primit-o de la fiicele ei în 2013, când a participat împreună cu câțiva elevi la proiectul „Lessons on Demands”, finanțat de Google Rise Awards, cuproiectul video „Dicționarul de fizică”, în introducerea căruia un elev mânuiește gura păpușii Einstein, pentru a o sincroniza cu vocea de fundal, a fizicianului.
Grigoriu trimite un elev la calculator, să deschidă un filmuleț de pe Youtube. Pe plasma suspendată, copiii urmăresc o secvență din Tom și Jerry. Tom cântă la pian pe scenă, iar Jerry îi sabotează reprezentația. Profesoara vrea să afle de la elevi ce melodie interpretează motanul. După ce mai mulți încearcă să ghicească, Codrin, un elev cu trăsături blânde și timid, se încumetă să răspundă „Rapsodia ungară” de Liszt. „Asta era.”, exclamă satisfăcută profesoara.
Ora de biologie
http://www.proiectulmerito.ro/corina-ciucu-profesoara-colegiul-unirea-focsani
Corina Ciucu intră în laboratorul de biologie al Colegiului Unirea din Focșani cu catalogul la subraț. Elevii clasei a XI-a E o așteaptă așezați în bănci. Întreabă elevul de serviciu cine lipsește, după care pune absențele. Cu gândul să afle dacă și-au mai îmbunătățit stilul de lucru, calcă ferm parchetul și verifică temele, începând cu băncile de la perete. Elevii au modelat lobi cerebrali din plastilină colorată. Șeful clasei, din prima bancă de la geam, are lista cu numele tuturor colegilor și desenează câte o față veselă în dreptul celor pe care îi laudă profesoara. Lui Ciucu unele lucrări nu îi plac și îi atenționează pe elevii care nu au muncit suficient că ar fi bine să le refacă, fără să le pună fețe triste însă.
Corina Ciucu are 48 de ani, poartă ochelari și îmbrăcăminte neagră. Părul ei roșcat, e drept și cuminte la breton, iar la spate, puțin zbârlit. Seamănă cu cele două vieți ale profesoarei: cea ordonată, dedicată muncii cu elevii și cea imprevizibilă, în care călătorește de dragul naturii. Îi sfătuiește adesea pe copii să umble prin țară cu cortul, cât sunt tineri și apoi, când o să aibă ceva bani, să nu agonisească, ci să vadă lumea. În copilărie, Ciucu urmărea cu sufletul la gură documetarele exploratorului Jacques-Yves Cousteau, difuzate de televiziunea națională, citea National Geographic, trimise de o mătușă stabilită în SUA și visa să vadă Marea Barieră de Corali. Pe atunci, își dorea să devină scafandru, nu profesoară, dar după ce a crescut, realitatea a înlocuit visurile. Părinții i-au plătit meditațiile pentru medicină, însă Ciucu a hotărât să dea examen la Facultatea de Biologie din Iași, unde se cereau aceleași subiecte. După facultate, n-a vrut să lucreze cu adulți, altminteri ar fi rămas profesoară la Facultatea de Biologie din Bacău, orașul natal, unde avea apropiați. Și-a dorit să fie printre liceeni, pentru că simțea că la vârsta aceasta îi poate modela, iar legătura pe care o formează cu un elev e mult mai profundă.
A absolvit facultatea în 1989 și a fost repartizată la Panciu, un oraș mic din județul Vrancea. Acolo, găsea abia o dată la doi sau trei ani câte un elev care să facă performanță, iar unii aveau nevoie mai degrabă de alfabetizare. Primul ei olimpic de la Panciu e astăzi medic psihiatru în Strasbourg. În cei zece ani în care a predat acolo, a mai avut câțiva olimpici, inclusiv o fată care a obținut locul I la etapa națională, în clasa a XII-a.
La început, profesoarei i se părea stresant să predea, dar acum simte că rămâne tânără datorită profesiei și se mai teme doar de un posibil lapsus în timp ce vorbește. Se simte ca acasă în sala cu pervazuri late, unde o așteaptă ghivecele cu ficus, trandafir japonez și cycas (una dintre cele mai vechi specii de pe planetă), plante aduse de elevi de-a lungul anilor.
După verificarea temelor, Ciucu îi ascultă pe elevi din ultima lecție, nervii cranieni. Câțiva privesc către bancă, în speranța că profesoara nu o să le pună întrebări. În laborator, aproape de intrare, se află un schelet cu capul plecat, așa cum stau unii elevi, dacă nu știu răspunsurile, când îi ascultă profesoara. 30 vor da admitere la Medicină, doar patru și-au ales alt drum. De obicei, Ciucu le cere tuturor să ridice mâna când cunosc răspunsurile. Acum, ca într-un joc al atenției, le zice să țină brațul sus cei care nu știu. Unii se mai încurcă și rămân cu degetele ridicate. „A, deci nu știți”, remarcă profesoara. Copiii coboară îndată mâinile, iar ea zâmbește.
Scoate la tablă o fată cu păr lung și ochelari, o întreabă cum se numește nucleul nervului VII și, la scurt timp, o roagă să meargă la loc, cu precizarea că a uitat nucleii vegetativi. Se întorc la regula inițială: toți cei care știu răspunsurile ridică mâna. Profesoara se uită prin clasă după elevii care se ascund. În timp ce îi ascultă, păstrează o voce monotonă, severă, dar după 20 de minute de verificări, când le propune elevilor să meargă mai departe, glasul îi devine melodios, chiar blând. Astăzi vorbesc despre nervul parasimpatic și cel simpatic. „Activitatea vegetativă e controlată conștient?”, întreabă Ciucu. Răspunsul vine în cor: „Nu”. Profesoara le dă exemple din viața de zi cu zi. Când sunt fericiți sau când stau pe Facebook și se relaxează, se află sub control parasimpatic. Când apare frica sau în situații neobișnuite, sistemul nervos simpatic îi ajută pe oameni să supraviețuiască. Profesoara face un exercițiu de imaginație: în timp ce culeg mure, iese un urs din tufiș. Ciucu le recomandă elevilor să nu se lupte cu el. Oricum, prima lor reacție ar fi să fugă. „Cu ursul în spate, ce organe devin prioritare?”. Copiii menționează mușchii și oasele. Profesoara le răspunde cu o urmă de accent moldovenesc că „oasele fără mușchi două parale nu fac”. Se uită spre clasă, unește sprâncenele, își mușcă buzele și zâmbește. Așteaptă reacția elevilor. Copiii râd.
Profesoara trage de limbă mai mulți elevi, până când o fată cu bluză în dungi ridică mâna și dă răspunsul pe care îl aștepta: în condiții de stres, inima bate mai repede. Apoi, profesoara ia o colă de hârtie și o îndoaie ca să simuleze un tub digestiv și să le arate ce se întâmplă cu pereții în perioadele stresante. Un elev răspunde de undeva din spatele clasei că mușchii se relaxează. De fapt, se contractă. „Tu când ai ursul în spate, îi spui «stai puțin, că am o treabă»?”.
Ciucu nu vrea ca elevii ei să tocească, ci să învețe logic. În vacanța de vară, le cere să facă ierbare și adună pagini întregi cu flori, frunze și tot felul de denumiri în limba latină. Dacă elevul construiește ceva cu mâna lui, își amintește mai ușor structurile. De aceea, le dă teme creative, cum ar fi mulaje după lobii temporali, celula vegetativă, tulpina, globul ocular. În dulapul din spatele laboratorlui, a expus cele mai reușite mulaje ale mai multor generații de elevi, inclusiv lucrările aduse astăzi de cele două fete. Dincolo de creativitatea temelor pe care le dă, Ciucu pune preț pe performanță, dar crede că măiestria unui profesor nu e să-l faci pe copil olimpic, ci să-l ajuți pe cel care nu știe nimic, să știe ceva. În 26 de ani de carieră, a pregătit în jur de 150 de elevi pentru olimpiadă. De 16 ani, de când lucrează la Colegiul Unirea, elevii ei au obținut 15 premii la etapa națională, cu nouă calificări la olimpiada internațională.
În 2012, Ionuț Bratu a luat locul II în Africa de Sud la Concursul Internațional de Neuroștiințe Brain Bee. La sfârșitul clasei a VIII-a, părinții lui Ionuț au insitat să își aleagă un drum și l-au îndrumat spre biologie, la Unirea, unde familia știa că e o profesoară foarte bună. „Reușea să ne mențină alerți, fără să ne simțim stresați”, spune Ionuț despre Corina Ciucu. La început, nu avea cine știe ce pasiune pentru biologie, dar profesoara i-a insuflat-o. Aprecia și transparența testelor grilă pe care Ciucu îi punea să și le corecteze între ei. Când a intrat la Facultatea de Medicină — e anul III —, Ionuț a descoperit că știa deja 70% din materia din anul I. Vorbește cam o dată pe lună la telefon cu Ciucu. În primul an, se plângea că e greu la facultate, iar ea îl înțelegea, dar nu îl compătimea, ci îi spunea că o să se descurce.
Anul acesta, pentru că se împlinesc 150 de ani de la înființarea Colegiului Unirea, Ciucu ar vrea să organizeze un spectacol de teatru despre istoria medicinei: trecut, prezent și viitor. A mai făcut un spectacol asemănător, acum vreo patru ani, despre sistemul circulator. Nu știe sigur cum o să iasă proiectul: „Clasele sunt ca oamenii, unele mai creative, altele ancorate în realitate”.
Ora clasei a XI-a se încheie cu o discuție despre glandele lacrimale, în contextul poveștii cu ursul. Concluzia profesoarei: ești la fel de apetisant și dacă plângi, și dacă nu, așa că ar fi mai bine să găsești o soluție în astfel de momente, așa cum faci când nu știi răspunsurile la teste. „Mai tragi cu ochiul la vecinul, mai scrii ceva și abia apoi plângi”. Clopoțelul vestește finalul celor 50 de minute. „Mulțumesc, mi-a părut bine”, le spune Ciucu elevilor.
