Într-o cameră a Căminului pentru persoane vârstnice „O nouă șansă” din Mărășești își trăiește apusul vieții unul dintre cei 500 de veterani de război, câți mai sunt astăzi în Vrancea. Chiar dacă trupul îi e slăbit, chiar dacă auzul nu-l mai prea ajută, iar memoria îi joacă feste uneori, Dragomir Zainea mai poartă încă, în vorbe și-n priviri, demnitatea oșteanului ce și-a făcut datoria față de țară… Are 97 de ani și dintre toate durerile îndurate în viață, una singură încă mai sângerează: moartea unicului său fiu… Amintirea acestuia încă îi mai scoate din străfundul sufletului lacrimile în ochi. Singurul care-i mai ostoiește durerea este nepotul, la rândul său om în toată firea, care îl vizitează mereu… „E la Focșani nepotul meu, dar vine mereu la mine. El m-a adus aici acum trei ani. N-aveam cum să mai stau acasă, la Sihlea, că am rămas singur de câțiva ani. Nu mă mai descurcam”, a spus veteranul Dragomir.
În Cămin, cel puțin știe că are cine să-l îngrijească, are cine să-l asculte, are cu cine-și trece timpul… Din când în când, deschide sertarul cu amintiri din inimă și povestește frânturi din încercările la care l-a supus viața… Cele mai groaznice au fost pe front, zice… „Chiar dacă am făcut înainte premilitară, după aia m-au trimis pe front, patru ani de război am făcut, am ajuns și prin munții Caucaz… A fost nenorocire mare, explodau bombe aruncate din avioane, peste tot obuze… gloanțe… Dar eu am avut noroc, n-am tras cu pușca, n-am omorât oameni. Că m-au pus servant la muniție, în Divizionul 9 tunuri munte. A fost greu, m-am îmbolnăvit, am făcut apă la plămâni… Au murit mulți din camarazii mei… Când am ajuns acasă am auzit că au murit pe front cam 14 mii de români…”, spune Dragomir Zainea și rămâne cu privirile pierdute în acele timpuri pe care noi, răsfățații unei lumi în care cel puțin deocamdată este pace, cu greu putem să ne-o închipuim. „Au fost geruri mari în Rusia… În Crimeea am poposit o iarnă. Într-o baracă fără foc, fără paturi. Dormeam pe jos, în rând, unul lângă altul și ne luam în brațe unul pe altul să ne încălzim, dar picioarele tot înghețau… M-am îmbolnăvit rău”, mai spune, cu vorbe sacadate, șoptite, frământându-și mâinile cu degete acum descărnate, dar care au știut să muncească, pricepute, atâția amar de ani…
Dragomir Zainea este cel mai vârstnic locatar al Căminului de la Mărășești. A povestit atât cât a putut despre el și amintirile sale, așezat într-un fotoliu rulant, pe holul instituției. Zice că-i place acolo, în cămin, chiar dacă uneori „mâncarea e prea acră sau prea sărată” și chiar dacă din când în când, grijile pentru casa lui din Sihlea, rămasă nelocuită, devin copleșitoare.
Acolo, în Sihlea, Dragomir și-a construit o gospodărie, și-a făcut o familie și a fost cunoscut de mai toată lumea datorită meseriei sale de croitor… Nu s-a gândit niciodată că va veni o vreme când va trebui să se despartă, rând pe rând, de toate și de toți și să ia viața de la capăt în cămin. Uneori, pare prea obosit să se mai gândească la toate astea. Alteori, tare s-ar ridica din fotoliul rulant și s-ar duce să vadă dacă gospodăria i-a rămas în bună rânduială… Dar, cel mai des, e mulțumit de existența lui actuală.
Apreciat și respectat de conducerea și personalul centrului, veteranul de război Dragomir Zainea este unul dintre ultimii veterani care mai trăiesc în județul nostru, unul dintre puținii martori ai unor vremuri care n-ar trebui date uitării vreodată… Unul dintre bravii veterani, supraviețuitori ai războiului, cărora li se cuvin respectul și recunoștința întregii națiuni române!
