Reporter: Cum a fost copilul Nina?
Nina Bratu: În copilăria mea, mi-a plăcut să fiu eu. Nu am fost o fire prea obraznică. De fapt, m-aș putea descrie că am fost un copil docil, de teamă să nu fiu certată sau a unei bătăi, nu am comentat foarte mult. Mă deranja să aud voci ridicate. Mi-a plăcut să învăț de mică, fără să-mi dau seama, cred, că am învățat de dragul de a pleca de la țară. Nu mi-a plăcut viața aceea deoarece mi s-a părut că era foarte multă treabă, nu pentru mine, cât pentru ai mei părinți. Când îi vedeam seara că ajung acasă frânți, chiar am suferit din cauza asta, mi se părea că nu sunt răsplătiți pentru cât au muncit și mi-am zis că eu nu o să fac asta. Nu mi-am impus asta, a fost ceva venit din interiorul meu. Am fost un copil căruia îi era teamă să meargă cu bicicleta să nu cadă, nu m-am cățărat prin copaci să nu cad, adică am fost foarte grijulie cu mine însămi. Am ținut și țin foarte mult la familia mea, am o soră și un frate. Sora mea este mai mare cu trei ani decât mine, este o fire mai bărbătoasă și mă domina, nu doar prin vârstă, ci și prin fire. Am fost foarte perseverentă, nu mi-a plăcut să cedez, să las un lucru neterminat, drept urmare mie nu îmi place să las un pix neterminat, o carte neterminată, indiferent că-mi place foarte mult sau că nu o înțeleg. Atunci când simt că nu înțeleg foarte bine, mai citesc o dată pagina respectivă.
Rep: Cum ați fost ca elevă?
N.B.: Grădinița și școala generală le-am făcut la mine, la țară, la Hângulești, comuna Vulturu. Copilul Nina a fost foarte iubit de doamna educatoare, cu care am rămas prietenă și acum și este cea mai longevivă prietenie din câte cunosc eu. De la vârsta de cinci ani am început să clădesc această prietenie cu doamna Vasilica Dima, care a ieșit la pensie anul trecut. Am fost prezentă la pensionarea ei și stăteam și mă gândeam în acele momente că eu o văd pe ea, cu toate că avem o cu totul altă relație, în continuare ca fiind doamna educatoare, un model pentru mine în principii, valori. Prea puțin mă uit la fizicul oamenilor când mi-i aleg drept prieteni. Cu doamna învățătoare am avut, de asemenea, o relație frumoasă, dar când s-a terminat școala primară ne-am cam separat, drumurile noastre s-au despărțit. Doamna dirigintă, Mașa Stoica, era o persoană cu un vocabular academic, iar acum, privind în urmă, realizez că nu era o persoană potrivită pentru mediul acela, era prea isteață pentru noi, nu o prea înțelegeam. Te motiva să înveți. Èšin minte că atunci când m-am înscris la Liceul Pedagogic, în 1994, a trebuit să-mi facă o caracterizare și a scris că sunt o persoană visătoare, căreia îi place să compună. De ce mi-a spus asta? Dânsa preda istoria și ne dicta cu liniuță anul cutare, revoluția cutare. Dacă mi se dădea lucrare, eu făceam o pagină despre acel eveniment, povesteam toată bătălia, chiar și ce a simțit Ștefan cel Mare când a omorât turcul.
Rep: Când ați decis să deveniți profesor?
N.B.: De mică mi-am dorit să fiu tovarășa, pentru că atunci așa era, mai târziu a fost cu „doamna”. Cred că așa se întâmplă cu fetele în general, pe atunci tovarășa avea un alt statut în ochii noștri și ai comunității, mai ales la țară, unde ea și preotul erau cei mai respectați. Niciodată nu am regretat și nu mi-am schimbat opțiunea, indiferent de ce a fost în cursul vieții mele. Am decis să merg la Pedagogic fără știrea mamei mele, iar fratele meu, văzându-mă atât de răvășită, m-a întrebat: mă, dar tu până la urmă, unde vrei să mergi? Eu i-am zis că vreau la Pedagogic, iar el mi-a spus: păi, hai la Pedagogic! Dumnezeule, a fost cea mai mare bucurie. Recunosc că am vrut inițial la educatori-învățători, dar nu era o dorință definitivă. Tot ce conta era să fiu la Pedagogic. În lista mea de opțiuni am trecut prima dată educatori-învățători, apoi limbi moderne și am picat la a doua.
Rep: De ce ați ales franceza?
N.B.: Eu am venit la liceu cu limbi studiate la țară – rusă și franceză. Toți cei patru ani de gimnaziu, eu am făcut franceza cu oameni suplinitori, pe care nu îi pot acuza de nimic, ci doar de lipsa mea de interes. Mi-a plăcut franceza pentru că era o limbă străină, nu era rusa, care mi se părea urâtă. La liceu am cunoscut-o pe doamna Ghiu, care mi-a dat și primul test, pe care-l am și acum, cu 10 propoziții. Din toate propozițiile, eu am tradus doar trei cuvinte: les élèves, la classe și le professeur. Și… uite-mă acum! Prima mea compunere la franceză am făcut-o cu un dicționar, era prima dată când foloseam unul pentru franceză. Foarte mândră de mine, că aveam jumătate de pagină de caiet studențesc, i-am dat-o doamnei Ghiu și a doua oră, când mi-a adus-o, era toată roșie. Dezamăgire totală. Nu înțelegeam de ce, mai ales că o făcusem cu dicționarul. În lipsa mea de experiență, verbele erau traduse exact ca-n dicționar, la infinitiv. Mi-a plăcut abordarea doamnei, era o limbă pe care o știam cât de cât. Am terminat cu bine în 1998 și mi-am zis: bun, acum ce fac mai departe? Și am ales să fac facultatea la Dunărea de Jos din Galați. Am dat admitere, a fost totul ok patru ani de zile și mi-am dat titularizarea în 2006, pe post la Mărășești. Nu m-am dus nici o zi aici, m-am detașat de la Mărășești la mine la țară, pentru că atunci nu erau microbuze ca acum, puteam face naveta doar cu trenul și îmi era greu. Acolo mi-am făcut ucenicia. Apoi, am participat la pretransfer și s-a nimerit să fie Pedagogicul, în 2007. Pe vremea aceea nu optai tu, pe baza unui anumit punctaj erai repartizat.
Rep: Cum vă simțiți când reveniți în locurile natale, unde ați crescut?
N.B.: Mă reîntorc cu multe emoții, când merg la un eveniment la care sunt invitată, din două motive. În primul rând pentru că acolo eu am învățat, iar în al doilea rând deoarece e locul unde eu am făcut primii pași în carieră. Au fost ani duri și acolo, dar și aici, deoarece în ambele locuri m-am întâlnit cu foștii profesori și trebuia să arăt că nu-i dezamăgesc nici acum, în calitate de coleg.
Rep: Ați observat vreo diferență când ați trecut de la învățământul de la țară, la cel de la oraș?
N.B.: Dacă ar fi să fac o comparație în ceea ce privește atmosfera, aș spune că nu e mare diferență, deoarece această atmosferă, de fapt și de drept, ți-o faci tu. Eu mă autodeclar o persoană sociabilă și mi-am făcut repejor prieteni și în rândul colegilor de la Pedagogic. Când vine vorba despre elevi, da, există diferență, pentru că ajungi să vorbești cu copii de 15, 16, 17 ani, nu mai vorbești cu cei care nu înțeleg o ironie, deci vorbești la un alt nivel. Vin din medii diferite, se modelează, clar este o diferență.
Rep: Aveți înclinații către domeniul învățământului din familie?
N.B.: Nu. Tatăl meu a fost brutar, făcea cea mai bună pâine. Nu mai este printre noi din 1997. Este omul care m-a susținut întotdeauna, indiferent de situație și întotdeauna am simțit că această susținere din partea sa este necondiționată. El a fost cel care a zis: ei, și ce dacă a vrut la Pedagogic?; ei, și ce dacă trebuie să facem un efort financiar pentru a învăța și engleza?; ei și ce dacă…? Adică, ce vreau să spun, e că a avut încredere în mine. Mama mea a fost agricultor.
Rep: Aveți un model în viață?
N.B.: Nu aș putea spune că am un model, nici că am avut. În schimb, aș putea spune că toți oamenii pe care îi cunosc îmi sunt model, iau de la fiecare ce cred eu că este bun pentru mine, chiar și de la persoanele cu care nu am nimic în comun. Toți constituie un model pentru mine, într-un fel sau altul.
Rep: De-a lungul anilor, ați observat vreo schimbare între generațiile de elevi?
N.B.: Da, din păcate am observat această schimbare. Cred că nu mai au aceeași scară de valori, cum aveau generațiile trecute. Diferența e mult mai mare, acum nu știu dacă se datorează lor, nouă, părinților, societății. Cred că toți contribuim câte puțin la asta. Dacă până odinioară profesorul era cel care știa totul și nu dădea dreptul la replică copilului, după Revoluție s-a născut ideea aceasta a profesorului democratic, prost înțeleasă atât de noi, cât și de elevi. Niciodată nu am considerat că profesorul este prietenul elevului, așa văd eu. Da, eu sunt profesorul care îi ascultă opinia, care stă să se gândească dacă are dreptate, care îi dă un sfat profesional, sunt maleabil, dar nu sunt eu cea care le știe pe toate. Cum niciodată nu am fost de acord nici cu violența verbală, nici cu cea fizică, de aceea mi-a plăcut schimbarea de la comunism la democrație, dar este foarte prost înțeles cuvântul „prieten” între profesor și elev.
Rep: Care sunt lucrurile care vă motivează în carieră?
N.B.: Elevul. Spre exemplu, acum câțiva ani, am luat o clasă de elevi buni. Asta m-a motivat să caut informații în plus, să mă pun la punct cu altele. Dacă am de-a face cu o clasă mai slăbuță, mai dezinteresată, fără să vreau și eu trenez, rămân acolo. Pentru mine, elevul este prima motivație, apoi cea personală, pentru că vrei să crești profesional mereu.
Rep: Aveți elevi care, după ce au experimentat franceza cu dumneavoastră, au ales să o studieze mai departe?
N.B.: Da. Când am venit la Pedagogic, am avut o clasă cu elevi în majoritate de la țară. La final, am constatat că au fost vreo patru elevi care mi-au mărturisit că au ales să dea la franceză, datorită colaborării cu mine. Un alt exemplu este o elevă care a terminat de curând, Cristina Lazăr, și s-a îndreptat spre franceză. A fost olimpică toți cei patru ani de liceu și a câștigat o bursă în Franța. Înainte de a pleca, a venit și mi-a mulțumit pentru toți anii de liceu și când s-a reîntors, s-a reîntors cu ce știa că-mi place mie mai tare: ziare. Ziare autentice, în franceză.
Rep: De ce credeți că, în prezent, tinerii sunt mai interesați de engleză?
N.B.: În primul rând, trăim într-o societate capitalistă, unde banul primează. Banul este asociat cu limba engleză. Așa cum spun și la clasă, încă din Evul Mediu, în Anglia se vorbeau trei limbi: latina, folosită în administrație, franceza care era limba culturii, și engleza care era limba micilor comercianți. Uite așa s-a dezvoltat, omului plăcându-i mai mult banul decât cultura. Noua tehnologie, totul este în engleză, copiii sunt atrași de această limbă mai mult din nevoie. Oriunde te duci să te angajezi, îți cere să știi limba engleză.
Rep: Care e primul gând, când vă treziți dimineața?
N.B.: Primul gând cu care mă trezesc dimineața, sincer, este să-mi știu familia sănătoasă, bine. Pentru mine, familia e cea mai importantă din viața mea. Apoi mă gândesc ce ore am.
Rep: Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fiți profesor?
N.B.: O sarcină foarte grea, pentru că sunt un om care, cu voință sau fără, îmi pun amprenta peste niște oameni, viitori adulți și tocmai de aceea consider că e o sarcină grea. Încerc să formez personalitățile, nu să le lezez.
Rep: Cum v-ați descrie în câteva cuvinte?
N.B.: Sunt foarte critică cu mine, sunt o persoană sinceră – nu știu dacă este o calitate sau un defect, perseverentă și căreia îi place binele și frumosul, așa cum le înțeleg eu: prin armonie, dragoste între noi și înțelegere.
Rep: Dacă ați avea șansa să o luați de la început, tot profesor de franceză ați alege să fiți?
N.B.: Niciodată nu mi-am pus întrebarea asta. Asta înseamnă că niciodată nu m-am gândit că aș putea face altceva.
Rep: Spuneți-mi niște perle ale elevilor dumneavoastră.
N.B.: Aveam ore la o clasă cu rezultate foarte bune, ajunsă în ultimul an, a XII-a E. Nimeni nu a știut să-mi răspundă la întrebarea „Il s’agit de quoi?”. Văzând că nu spune niciunul nimic, întreb:”Dar ce înseamnă, știți?”. Și mi se răspunde: „De ce se agită el?”. Total eronat! Alte perle, legate de două compuneri. Când eram la mine la țară, venind din vacanța de iarnă, i-am rugat pe elevi să facă o compunere scurtă despre ce au făcut în vacanță. Un elev mi-a scris: „Je mangeais de cârnăciori”. Un alt elev, de clasa XII-a, de anul trecut, îmi povestea despre un film: „Il était plictisiteur”.
Rep: Cum vă vedeți peste 10 ani?
N.B.: Nu mă văd altfel, tot profesor. Singurul lucru pe care mi l-aș dori să-l mai fac în viață, tot profesional, ar fi să lucrez la radio, să prezint știri. Așa m-am gândit, dacă ar fi ocazia, dacă aș simți că nu mai pot face față volumului de muncă și cerințelor din învățământ, m-aș retrage la radio. Peste 10 ani, mă văd cu copilul meu, cu emoțiile absolvirii…
Rep: Aveți vreun mesaj pentru actualii și foștii dumneavoastră elevi?
N.B.: În primul rând, eu fiind o patriotă, le spun să nu-și trădeze țara, nici intelectual și nici fizic. Să creadă în ei și în faptul că un singur om, chiar poate schimba lumea!
