Reporter: Cine este ADRA și care este pozitia dvs. în această organizație?
Alina Bordas-Mohorea: ADRA (Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor) este o organizație nonguvernamentală la nivel mondial, cu birouri în 125 de țări. În România, ADRA și-a început activitatea după 1990 și s-a extins în șase domenii de intervenție: dezvoltare economică, educație de bază, sănătate primară, asistarea victimelor dezastrelor naturale, asistarea categoriilor defavorizate și susținerea victimelor violenței in familie. Lucrez în această asociație din 2008 ca și psihoterapeut, în special în proiectul destinat victimelor violenței în familie.
Rep.: Care a fost motivul pentru care ADRA a derulat și derulează proiecte și campanii împotriva violenței și care sunt acestea?
A.B.M.: Ideea înființării unui adăpost pentru victimele violenței în familie a venit în urma activității de teren făcută de colegii mei. Au întâlnit astfel de cazuri, au analizat nevoia și au ajuns la concluzia că este un domeniu puțin explorat (în 2007, 2008). Întrucât ne pasă de schimbările pe care am putea să le aducem în viața oamenilor, am început în 2008 demersurile pentru acreditarea adăpostului. De atunci, pe lângă serviciile sociale specializate oferite în cadrul centrului, am desfășurat anual (2009-2015) campanii de informare și conștientizare a populației cu privire la violența in familie: 2009: Dragostea nu se gândește la rău; 2010 – Violența în familie ucide! E timpul să iei atitudine! (imaginea campaniei fiind campionul mondial la box Leonard Doroftei); 2011 – Dai în ea? Dăm în tine cu Legea!; 2012 – Ciocu mare; 2013 – Bărbați adevărați; 2015 – E treaba ta!. De asemenea, desfășurăm acțiuni de prevenție la nivel național, împreună cu Poliția, cu reprezentanți din școli, licee, universități astfel încât mesajul de toleranță zero la violență să ajungă în locuri cât mai diverse.
Rep.: Există mentalitatea că violenta domestică se manifestă preponderent în rândul familiilor sărace. Așa este?
A.B.M.: Într-adevăr, există această mentalitate sau mit, pe lângă multe altele. Nu sunt de acord cu aceasta. Cum am ajuns la a crede acest lucru? Prin faptul că majoritatea cazurilor care ne intră în statistici sunt cele cu o situație materială precară, într-adevăr. Persoanele care sunt victime ale violenței în familie cu un statut financiar superior nu vor ajunge în adăpost. Ele vor găsi alte variante de găzduire: fie au rețeaua socială pe care să o acceseze, fie își pot plăti direct o chirie sau chiar să se mute în altă proprietate. De asemenea, a merge la Poliție pentru depunerea unei plângeri înseamnă expunere. Iar cei cu un statut social bun nu vor să facă cunoscute problemele personale. Așadar, vorbim mai degrabă de o accesare slabă a serviciilor sociale de către persoanele înstărite sau cu o anumită educație academică și, prin urmare, și de o necunoaștere a fenomenului violenței la acest nivel. Lucrând de câțiva ani în acest domeniu, am observat că aceste persoane solicită cel mult consiliere psihologică sau juridică prin organizații nonguvernamentale, dar nu și adăpost. Însă vreau să vă spun că în adăpost am avut și persoane cu studii superioare și angajate în domenii în care nici nu ne-am aștepta. Acestea sunt victime care ne accesează pentru a se simți mai protejate, având în vedere rigorile legate de siguranță din adăposturi.
Rep.: Din experiența dvs., victimele sunt doar femei?
A.B.M.: Cu certitudine nu sunt doar femei. Însă în atâția ani de lucru în acest domeniu, au fost extrem de puțini bărbați care să ne fi solicitat serviciile. Iar cei care au dorit consiliere psihologică nu s-au mai prezentat până la urmă. Deși victimele în acest domeniu sunt predominant femei, copii, bătrâni, mai puțin bărbați, totuși și aceștia pot fi agresați la un moment dat în diverse forme. Însă aflându-se pe o poziție de superioritate în societate (bărbatul este încă văzut ca superior femeii, cu toate luptele noastre pentru egalitatea de gen), a cere ajutorul presupune a se pune într-o poziție lipsită de putere. Nu este ușor pentru un bărbat să-și recunoască vulnerabilitatea.
Rep.: Care sunt tipurile de violență și cum se poate recunoaște violența în familie?
A.B.M.: Este o întrebare foarte bună, căci am observat o dificultate nu doar a victimelor de a recunoaște toate formele de abuz la care ar putea fi supuse, dar și reprezentanți ai serviciilor sociale. Avem violența fizică care este forma cea mai detectabilă (scuipat, tras de păr, strâns de gât, legarea corpului, producerea de răni, otrăvire, incendiere etc.) pentru cei din jur, dar și pentru cadrele medicale (prin eliberarea unui certificat medico-legal care să ateste agresiunea); violența verbală – folosirea unui limbaj jignitor și umilitor și se poate suprapune peste violența psihologică; violența psihologică – îngrădirea libertății unei persoane de a-și lua propriile decizii, provocarea de tensiune psihică, menținerea unui climat de devalorizare, folosirea poreclelor, amenințările etc.; violența sexuală – forțarea la a întreține relații intime fără consimțământul partenerului, criticarea abilităților sexuale, obligarea victimei la a urmări materiale cu caracter pornografic, transmiterea de boli sexuale, prostituție forțată etc.; violența economică – interdicția a avea un serviciu sau presiuni de a renunța la el, lipsa accesului la finanțele familiei, cererea de justificare a cheltuielilor etc.; violența socială – limitarea contactelor cu prietenii, cu familia; închiderea în casă sau în afara ei; verificarea telefonului etc.; violența spirituală – ridiculizarea credințelor religioase, interdicția de a merge la biserică, folosirea religiei pentru justificarea abuzului, impunerea de a adera la o altă religie decât cea dorită de victimă. În literatura de specialitate, avem câteva caracteristici ale violenței în familie cu ajutorul cărora o putem detecta: se manifestă în cadrul familiei, într-un spațiu intim de obicei sau în spatele ușilor închise, cum spunem; abuzatorul folosește un tipar de comportament nepotrivit (repetitiv) și nu este vorba de un singur incident izolat; se folosește forța fizică sau amenințarea; poate exista un singur incident de agresiune fizică (de exemplu împingerea victimei, cu scopul de a naște frica în sufletul acesteia), combinat cu tehnici de intimidare (amenințări cu părăsirea, moartea, luarea copiilor etc.); scopul acestor comportamente este preluarea controlului de către abuzator și subjugarea victimei.
Rep.: Care sunt efectele pe termen lung ale situațiilor în care un partener folosește violența asupra celuilalt?
A.B.M.: Consecințele abuzului acoperă mai multe planuri: de la cel fizic (fracturi, echimoze, perforații ale timpanului, pierderi de păr, dinți, dureri gastro-intestinale, dureri de spate/gât, cefalee, palpitații etc.), reproducător/ sexual (contactarea de boli cu transmitere sexuală, nașteri premature/ avort, dureri vaginale, mutilare genetică, sarcini nedorite, infertilitate etc.), social (izolare, incapacitatea de a stabili relații sociale adaptative), financiar (dificultate de a întreține un serviciu), la planul psihologic (stima de sine scăzută, comportament autodistructiv, parenting disfuncțional, anxietate, depresie, probleme în comunicare, hipervigilența (atenție sporită), suspiciozitate crescută, trăire în trecut, tulburări de memorie, adicții, fobii etc.).
Rep.: Cum sunt afectați copiii martori ai violentelor dintre părinți și care sunt consecințele pe termen lung ?
A.B.M.: Din perspectiva noastră, a celor care lucrăm în acest domeniu și nu doar, copiii sunt cei mai afectați de situațiile de abuz. Putem vorbi de o agresare directă a lor și atunci avem de-a face cu efecte fizice (bolnăvicios, deficit al limbajului, tulburări de somn, alimentare, enurezis (incontinență urinară-n.r.), fracturi, echimoze etc.), afectiv-comportamentale (hipervigilent, absent sau agresiv în relațiile interpersonale, neîncredere, teamă, dificultăți de înțelegere, de control, de învățare, coșmaruri, insomnie, neîncredere în sine și în alte persoane, suspiciozitate, absenteism sau motivație școlară scăzută, deschidere către comportamente adictive: consum de alcool, tutun, droguri la vârstă mică). Sunt și copii care nu sunt agresați direct, dar sunt martori la violența asupra mamei și ei se simt responsabili să intervină sau nu știu cum să o facă și trăiesc puternice sentimente de vinovăție. Acestea nu sunt efecte pe o perioadă scurtă de timp, căci impactul asupra unei personalități în dezvoltare este mare. În lipsa unei susțineri din partea mamei sau a unei persoane din familie de referință, ori a ajutorului de specialitate (psiholog, diriginte), toate aceste trăiri nu vor fi exprimate, ci din contră, ținute în suflet și procesate într-un mod necorespunzător, conducând la probleme mari mai târziu: pentru fete – intrarea într-o relație abuzivă, asemănătoare celei în care a fost mama, căci nu a reușit să-și construiască un model sănătos de interacțiune și modalități de a se proteja, teama de a începe relații cu persoanele de sex opus și izolarea de acestea; la băieți este mai ușor să intre în modelul tatălui (chiar dacă este unul pe care îl detestă) agresiv (dacă acesta este abuzatorul).
Rep.: De foarte multe ori victimele se feresc să reclame sau să facă cunoscută problema cu care se confruntă. De ce?
A.B.M.: Pentru că nu au încredere că se poate face ceva pentru ele. Se gândesc că a merge și a depune o plângere la Poliție pentru ca apoi să se întoarcă tot acasă nu le poate aduce decât probleme și mai mari: persoana agresivă își va descărca furia asupra lor după venirea Poliției și va fi mai rău ca înainte. În cazul în care depun o plângere și au posibilitatea să plece din domiciliul conjugal, pot avea așteptarea ca demersurile juridice să meargă repede. Ori acestea sunt consumatoarea de timp și energie. Și se demotivează. Când organizațiile nonguvernamentale sau instituțiile statului spun că nu pot interveni într-un anume segment al problemei, iarăși ajung la concluzia că nimeni nu le poate ajuta. Ceea ce este important să cunoască este faptul că nici Poliția, nici primăria, nici organizațiile nonprofit nu pot rezolva cap-coadă un caz. De aceea facem parteneriate și lucrăm în echipe interdisciplinare pentru fiecare persoană în parte. Sunt servicii pe care le putem noi oferi, altele le poate oferi Poliția și tot așa. Cu implicarea victimei și cu serviciile fiecărei instituții în parte reușim să ajungem la rezultate frumoase și povești de succes, adică situația în care o victimă să fie protejată, să se simtă în siguranță.
Rep.: Ce pași trebuie să urmeze o femeie victimă a violenței în familie?
A.B.M.: Dacă avem de-a face cu o victimă care a fost lovită și are nevoie de intervenție medicală, primul drum este la cabinetul medical din localitate sau spital. Apoi se merge la Poliție, la Serviciul Județean de Medicină Legală pentru obținerea unui certificat medico-legal și la o rudă sau organizație pentru adăpost. În cazul în care nu-și permite plata unui certificat medico-legal (38 lei), se poate informa la Direcția de Asistență Socială/Primărie/Serviciul Public de Asistență Socială dacă decontează cumva astfel de investigații și cum poate beneficia. Pentru a putea face o examinare medico-legală, victima trebuie să aibă asupra sa o carte de identitate în original. Dacă a plecat de acasă fără acte, atunci trebuie să se deplaseze la Poliție, să depună o plângere, să spună că dorește o astfel de evaluare și ofițerul de poliție îi va face o fișă de identificare individuală cu care va putea obține acest act medical. Dacă nu există răni deschise, drumul este aceleași ca mai sus, doar că nu mai este nevoie să meargă la spital. Sunt cazuri în care Serviciul de Medicină Legală trimite la consultații suplimentare victima, la spital, pentru a se asigura că nu vor fi probleme ascunse, care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Tot Poliție/Primăria/Serviciul Local de Asistență Socială o poate îndruma pe victimă către o asociație sau centru în care poate fi găzduită, dacă nu are o altă variantă.
Rep.: Din experiența dvs., cum reacționează membrii comunităților față de astfel de acte de violență, și de ce?
A.B.M.: Din păcate, suntem încă nepăsători la situațiile de abuz care se petrec chiar sub ochii noștri. Ceea ce am dorit să transmitem prin campania din Vrancea de anul acesta, E treaba ta!, este tocmai nevoia de implicare, de a fi sensibili la ce se întâmplă în jurul nostru. Ceea ce astăzi afectează pe semenul meu, mâine mă poate afecta și pe mine. Nu suntem roboți, avem emoții, suntem ființe sociale și ca să avem o societate mai bună în care să crească copiii noștri, este nevoie ca fiecare dintre noi să luăm atitudine. Nu putem să-i lăsăm pe alții să facă aceasta, iar noi să fim indiferenți. Nu putem să stăm deoparte și să ne exprimăm nemulțumirea că am ajuns rău, fiecare dintre noi trebuie ca mai întâi să facem ceva, apoi putem vorbi. Am avut cazuri de femei care au fost lovite în stradă și nimeni nu a intervenit. Nu vrem să transmitem mesajul de a acționa direct într-o situație de conflict sporit, dar putem măcar suna la Poliție și spune despre eveniment. Pare un lucru mărunt, dar poate salva viața cuiva. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru mediul în care trăim, nu doar societatea pentru noi.
Rep.: Ce măsuri credeți că ar trebui adoptate de autorități în vederea reducerii numărului victimelor violenței în familie?
A.B.M.: O legislație mai clară în privința acestui tip de probleme, o implicare activă prin înființarea de centre de siguranță pentru victime unde să poată fi protejate și nu în ultimul rând, o conștientizare profundă asupra efectelor violenței la nivelul societății în general: un caz de abuz are influență mai departe de mediul familiei: la școală, pe stradă. Principiul toleranței zero la violență nu trebuie să rămână unul teoretic, ci autoritățile trebuie să investească în a deveni unul cât se poate de practic. Grupuri de suport pentru victime, grupuri pentru persoanele agresive, consiliere psihologică pentru copiii afectați de violență… toate acestea ar trebui să fie servicii decontate de autoritățile locale în primul rând.
Rep.: Care sunt concluziile la care ați ajuns în urma derulării campaniei „E treaba ta!” în Vrancea?
A.B.M.: În urma primelor traininguri desfășurate cu autoritățile locale, aveam impresia că nu există violență în familie în Vrancea. Apoi am început să înțeleg că există, doar că e dificil de detectat atât pentru autorități, cât și pentru victime. Ne-am bucurat că am reușit să desfășurăm această campanie de informare și să consiliem și victime (prin finanțarea Telekom România, pe care am obținut-o în urma concursului Teimplici.ro, ediția 2014) pentru că am intrat în contact cu multe primării, reprezentanți locali, victime și am început să cunoaștem câte puțin din ceea ce înseamnă acest fenomen la nivel local. Violența în familie nu este ușor de identificat. Servicii specializate nu există, finanțări de asemenea. Ne dorim foarte mult ca aceasta să nu fie singura campanie sau intervenție pe care am avut-o în această zonă. Avem în suflet și în strategia ADRA la nivel național planuri pentru această parte a țării. Vom avea nevoie de sprijinul autorităților pentru a face pași concreți. Știm că se poate și că doar împreună putem aduce schimbări. Multe victime rămân în umbră, căci nu cunosc toți pașii pe care îi au de făcut. E dificil să fie transferate într-un centru din țară când toate demersurile juridice pe care poate și le-ar dori trebuie să se desfășoară în zonă. Dar suntem recunoscători pentru ce am reușit să realizăm în aceste luni, pentru susținerea pe care am avut-o din partea dvs., a Monitorului de Vrancea, Atlas TV și a celorlalți colegi din mass-media locală. Dacă sunt victime din Vrancea care doresc să plece pentru o perioadă din această zonă, ne pot contacta la numărul de telefon 021.25.25.117, iar colegele mele, în urma unei întâlniri față în față sau discuții telefonice, vor găsi o soluție pentru a le sprijini. Am avut victime de aici pe care le-am primit în adăpostul din București și mai departe avem această deschidere.
