La 24 de ani, a venit tocmai din Yakima, statul Washington, SUA, ca să-și cunoască locurile natale. Pentru câteva zile, Esther, însoțită de tatăl său adoptiv, Monte Schilperoort și mama sa naturală, Marcelica Strâmbei, pe care a întâlnit-o pentru prima dată în urmă cu doi ani, și-a vizitat bunicii materni din Dumitrești, i-a îmbrățișat fără urmă de supărare, s-a plimbat prin Focșani și s-a bucurat de toate lucrurile, oamenii și locurile care ar fi putut însemna „acasă”, dacă destinul nu i s-ar fi schimbat la doar trei săptămâni de la naștere. Citiți, în continuare, o poveste impresionantă despre omenie, recunoștință, sacrificiu, înțelepciune, dar mai ales, o poveste despre iubire. Despre dumnezeiasca iubire părintească. Povestea cu final fericit, relatată din punctul de vedere al unui copil înfiat, al mamei sale naturale și al părinților adoptivi, pe care nu i-au putut despărți nici timpul, nici distanța.
Protagoniștii acestei povești adevărate de viață sunt dovada vie a faptului că fiecare om de pe lumea asta poartă în el o fărâmă de dumnezeire! Cum altfel s-ar explica puterea de sacrificiu, dăruirea, înțelepciunea și mai ales dragostea nemărginită dăruită de trei părinți copilului lor, așa încât acesta să reușească să-și învingă temerile, să depășească starea de confuzie, să-și accepte și apoi să-și îmblânzească revolta și să-și liniștească frământările. Într-un cuvânt, să-și împace sufletul și să-l încarce cu atâta iubire încât să o poată dărui la rândul său, din toată inima, înmiit, și celor care au adus-o pe lume, și celor care au crescut-o…
La 24 de ani, Esther, cetățean american originar din Dumitrești, Vrancea, se consideră, astăzi, un om împlinit! A depășit, cu ajutorul părinților săi, toate perioadele negre de neliniști ale vieții sale de copil adoptat, iar acum, când a devenit la rândul său soție și mama a doi băieței, când îi are alături atât pe părinții adoptivi, pe frații și bunicii americani, cât și pe mama naturală și bunicii materni, pur și simplu radiază de fericire! „Acum am înțeles toate sacrificiile părinților mei și mamei mele. A fost o luptă pentru mine, eram confuză, dezorientată… Am știut mereu că sunt adoptată din altă țară, și pe la 13-14 ani mă simțeam pierdută oarecum… Știam că am o mamă, și încă o mamă, am avut revoltele mele… Am fost o adolescentă dificilă și am făcut lucrurile dificile și pentru părinții mei… Știți că s-a făcut un studiu la noi în America din care reiese că 95% din copiii adoptați în SUA și Canada au avut atâtea dificultăți încât părinții lor adoptivi i-au dat înapoi? Eu sunt foarte norocoasă că am asemenea părinți, pentru care n-au contat problemele pe care le-am făcut și care mi-au transmis întotdeauna, m-au făcut să simt că ne iubim cu adevărat. În opinia mea sunt super-părinți, pentru că foarte puțini părinți sunt atât de puternici!”, a spus Esther.
Nu s-a numit întotdeauna așa. Timp de trei săptămâni a chemat-o Luiza Elena, numele pus de mama sa naturală atunci când a venit pe lume…
Povestea Marcelicăi, mama naturală
Marcelica Strâmbei, mama naturală a lui Esther are, acum, 44 de ani. Este o femeie frumoasă, cu privire caldă, francă, ce povestește fără cuvinte despre suferințe cumplite, dar și despre imensa fericire pe care i le-a rezervat, în egală măsură, soarta… De 18 ani s-a stabilit în Italia și astăzi, ea se căsătorește cu bărbatul pe care l-a întâlnit acolo și l-a îndrăgit acum mulți ani. Astăzi, când este împreună cu toți cei dragi, lacrimile care-i strălucesc în ochi sunt doar de fericire și recunoștință, însă povestește că nu a fost întotdeauna așa… „Fetița mea s-a născut pe 6 iunie 1991. Eu aveam pe atunci 20 de ani… Familia mea, care a fost pusă în fața faptului împlinit, s-a supărat foarte tare. Tata nu a vrut să mai știe de mine, iar mama nu putea să spună nimic. Erau anii aceia de imediat după Revoluție, când să ai copil fără să fii căsătorită era o mare rușine. Am stat în spital trei săptămâni, fără ca cineva să vină să mă ajute. Eram disperată! Cineva mi-a vorbit despre familia de americani care era de două-trei luni în România, căutând să adopte un copil. Nu aveam decât două variante: ori acceptam s-o dau spre adopție, ori s-o las în cămin și să încerc s-o iau mai târziu. Așa că am fost să văd orfelinatul, era în curtea spitalului de aici, din Focșani. Mi-au fost de ajuns două minute petrecute acolo. Când am auzit copiii plângând singuri în pătuțurile lor, când i-am văzut cum sunt acolo, am zis că trebuie să-mi salvez copilul! Așa că am ales să o dau spre adopție familiei de americani. Atunci nu aveam altă soluție! Eram singură, absolut singură…”, a povestit Marcelica.
Despărțirea mamei de fiica sa nu s-a petrecut la spital. Trebuiau îndeplinite niște formalități. Ca să-și poată da copila spre adopție trebuia să dovedească că locuiește în București, așa că a fost ajutată să obțină viză de flotant. „Eram îngrozită, dar era singura rază de speranță pentru binele fetiței mele. Am plecat la București singură, cu fetița în brațe, cu trenul. Am stat la cineva câteva zile, cât am fost să facem actele. Îmi amintesc fiecare clipă din ziua aceea… Cât am fost să îndeplinim formalitățile care trebuiau, am lăsat-o acasă. Când ne-am întors i-am dat sân, deși eu, de atâta plâns, nu mai aveam… dar simțeam nevoia să o simt lângă mine, așa cum o mamă își simte puiul… Apoi am plecat. Am lăsat-o acolo și am plecat. M-au dus cu mașina la gară. Știu că m-am urcat în tren. Dar nu-mi amintesc cum am ajuns în Focșani. Știu doar că din centru am luat autobuzul să vin spre casă și în autobuz era un copil care scâncea. Mi s-a rupt inima! N-am mai putut și am coborât… A urmat o lungă perioadă de depresie”, a mărturisit femeia.
Singurul lucru în care credea, și de care s-a agățat cu acea disperare a mamei care se vede nevoită să-și piardă copilul, a fost Ane Schilperoort, soția lui Monte, mama adoptivă a lui Esther. „Nu știu cum să explic… ochii ei albaștri, frumoși, calzi, mi-au comunicat cumva să am încredere în ea! Mi-a spus că mă va ține la curent cu toate etapele din viața fiicei mele, că îmi va scrie, că vom ține mereu legătura… Am crezut în asta!”, a spus Marcelica.
Până să primească, însă, prima scrisoare, a trăit cel mai negru coșmar al vieții sale. A avut norocul să aibă, totuși, lângă ea, o verișoară și o foarte bună prietenă. „Părinții nu m-au ajutat, dar să știți că nu-i consider vinovați. I-am înțeles și i-am iertat… După ce au aflat ce am făcut, că am dat fata în adopție, tata mi-a cerut iertare în fiecare zi… Au fost lângă mine o verișoară, și o prietenă despre care atunci am aflat că avusese și ea un copil pe care l-a adoptat o rudă. Era altceva totuși, copilul ei era mai aproape… Tot ce mai puteam să sper eu a fost că Ane se va ține de cuvânt. Cum să vă zic, nu credeam cu totul, dar speram! Și pe la începutul lunii septembrie 1991 am primit primele fotografii cu fetița mea și o scrisoare, și acela a fost momentul în care am ieșit din starea de depresie. Aveam 20 de ani, eram un copil, eram îngrozită, dar am avut dreptate când am înțeles că Ane e o persoană extraordinară, din privirile ei… Mi-a trimis apoi mereu și mereu scrisori și fotografii în care mă țineau la curent, îmi spuneau foarte multe lucruri despre Edith, care mă linișteau”, a povestit Marcelica.
Povestea Anei și a lui Monte, părinții adoptivi
Monte, tatăl adoptiv al lui Esther, a mărturisit că apariția fetei în viața familiei lui a fost ca un miracol! El a povestit că s-a căsătorit cu Ane când aveau 34 de ani și și-au dorit foarte mult copii. A venit pe lume Peter, primul lor născut însă după aceea, Ane a pierdut trei sarcini. „Ne-am gândit atunci că nu vom mai avea copii, dar ne doream foarte mult. Aveam un prieten care adoptase un copil din România, care ne-a spus că asta i-a schimbat ceva în inimă… Așa că am studiat situația din România de atunci și am învățat totul despre orfanii din această țară. Apoi am găsit un avocat care trăia în America de 20 de ani și care și ducea în România grupuri de părinți care doreau să adopte. Astfel, în mai 1991 soția mea a venit în România. A venit când Esther nu se născuse încă, ea s-a născut pe 6 iunie”, a spus Monte.
Avocatul a dus-o pe Ane prin multe locuri, în speranța că va găsi un orfan pe care să-l înfieze. La un moment dat, își amintește Monte, aceasta a găsit doi-trei copii despre care spune că „erau minunați, dar erau restricții în SUA, nu puteau fi aduși copii bolnavi de SIDA, și ei aveau. Atunci, soția m-a sunat foarte dezamăgită, vroia să renunțe, să vină acasă, dar eu i-am spus că Dumnezeu a trimis-o acolo să găsească un copil și că El are sigur un copil și pentru noi! Nu cunosc detaliile prin care avocatul a găsit-o până la urmă pe Marcelica și Esther, dar pentru noi a fost un miracol!”, a spus, cu lacrimi de recunoștință și de iubire în ochi, Monte.
Apoi, cei doi au mai avut un fiu, fratele mai mic al lui Esther și al lui Peter și niciodată, dar niciodată nu au făcut diferențe între cei doi băieți și fiica lor adoptivă. Monte, fermier de meserie, și Ane, profesoară de muzică și o foarte, foarte talentată pianistă, i-au educat, îngrijit și i-au iubit la fel de mult pe toți trei, și nu au uitat niciodată că fericirea lor de a avea trei copii se datorează și Marcelicăi, pe care au inclus-o efectiv în viața lor. „Marcelica este o persoană frumoasă, uluitoare! Situația ei de atunci nu-i permitea să crească copilul, ea vroia o viață mai bună pentru fiica ei. Am înțeles-o, iar lui Esther i-am spus mereu că are o mamă în România și am ținut-o în contact cu ea. Esther a avut multe probleme cu faptul că era adoptată, dar soția mea a citit multe cărți despre asta și am înțeles că Esther este exemplul bun din acele cărți. A avut probleme în sensul că se simțea abandonată de mama naturală, a fost revoltată, a avut o perioadă de rebeliune, dar Marcelica i-a scris mereu scrisori frumoase, în care i-a explicat totul, a încurajat-o să-și iubească părinții pentru că și ei o iubesc. Marcelica a încurajat-o și datorită ei a reușit Esther să treacă peste acele probleme”, consideră Monte.
Esther a învățat de la părinții săi adoptivi ce înseamnă să-ți construiești, cu ajutorul lui Dumnezeu, un suflet frumos. A înțeles cât de mult au iubit-o și cât de mult o iubesc, cât de mult au însemnat pentru ei primii ei pași, primul ei zâmbet, primul ei gângurit… Cât de mândri au fost de realizările ei, cât de mult i-au durut eșecurile, cât de important este echilibrul sufletesc și cât de importantă este familia! Nu i-au ascuns nicio clipă că este adoptată – „am auzit niște povești despre copii care au fost adoptați și cărora li s-a spus asta mai târziu, iar ei au fost revoltați că nu li s-a spus de la început, așa că noi i-am spus de când a început să înțeleagă”, iar când, așa cum a mărturisit Esther, „din motive egoiste, am vrut să plec”, Ane și Monte i-au înțeles revolta și au ajutat-o să treacă peste această etapă înconjurând-o cu toată dragostea lor.
Emoționanta reîntâlnire, după 22 de ani
Există mentalitatea că e mai bine ca odată adoptat, copilul să rupă orice legătură cu părinții săi naturali. Dacă e adevărat, doar cei ce trec prin astfel de experiențe pot spune. Însă cazul lui Esther și al părinților ei vine să contrazică acest lucru. Timp de 22 de ani, Marcelica a știut totul despre evoluția și problemele fiicei sale ca urmare a omeniei și a bunătății sufletești a Anei și a lui Monte, care i-au trimis permanent scrisori și fotografii și le-au dat posibilitatea celor două să corespondeze. „În toți acești ani am avut informații, pentru mine a fost extraordinar de important să știu cum crește, care este viața lui Esther. Există acel ceva ce se crează între mamă și copil pe care nu-l poate distruge nici timpul, nici distanța… Dar aveam temerile mele, mă temeam că dacă eram mai prezentă în viața ei, voi strica relația sa cu familia și nu am vrut asta! Lui Ane și lui Monte le voi rămâne mereu recunoscătoare! Am corespondat mereu, apoi, când au apărut mijloacele electronice, internetul, facebook-ul am ținut legătura așa”, spune Marcelica.
Iar în 2013 s-a decis să plece în America, să-și îmbrățișeze copila devenită ea însăși mămica primului său băiețel. „Problema mea era să obțin viza, și la ambasadă m-au întrebat care e motivul pentru care vreau să plec în SUA. Nu știam dacă mă vor înțelege, dar când le-am spus motivul mi s-a spus direct: «Dumneavoastră aveți viza!». Și am plecat singură. Toți ăștia 22 de ani câți au fost până ne-am regăsit așa mi-am imaginat că voi merge la ea: singură. Și așa a și fost! Deși aveam temeri că va fi rece cu mine, nu a fost deloc așa. Era ca și cum ne-am despărțit ieri, și ne-am regăsit a doua zi! Același miros îl avea… ca atunci când am născut-o”, povestește Marcelica, cu glasul înecat de lacrimi.
Și apoi… Apoi, ziariștii din State, prezenți pe aeroport ca să nu rateze momentul regăsirii, au scris povestea lor. Marcelica a fost primită cu brațele deschise și cu o generozitate nemărginită în familia lui Esther. A avut bucuria de a-și vedea fata mireasă, condusă la altar de Monte, minunatul său tată. Și a putut trăi minunea de a-și strânge în brațe primul nepoțel – „pe al doilea încă nu l-am văzut decât pe facebook și în fotografii, are doar câteva luni. Toate astea, datorită Anei și lui Monte, care sunt părinți, oameni extraordinari, incredibili! Eram eu cu ei în casa lor, și cu copilul nostru! Eram îmbrățișate tot timpul, iar ei se uitau cu mândrie și dragoste la noi două. Ei au luptat, ei au vrut ca totul să fie așa, ei i-au transmis lui Esther dragostea față de mine! Mereu m-am gândit că în afară de mama mea, singurele persoane cărora le-aș cădea în genunchi sunt ei! Îi iubesc din tot sufletul pe oamenii aceștia!”, a spus Marcelica.
Fetița din Zambia, un semn divin!
Marcelica nu a mai avut copii. Nu știe dacă va mai avea, chiar dacă de mulți ani trăiește cu bărbatul italian cu care se căsătorește astăzi. Dar întâmplarea i-a scos în cale o fetiță, într-un mod cu totul și cu totul surprinzător! „M-am gândit de multă vreme să ajut un copil și întâmplarea a făcut să adopt unul, la distanță. O fetiță! Acum doi ani, când mă întorceam din America, am schimbat avionul la Seattle și pentru că era timp, m-am dus să vizitez orașul. Acolo, pe stradă, a venit un bărbat în fața mea să-mi prezinte ceva. Era un pliant al unei asociații umanitare, care spunea că pot alege să adopt un copil la distanță, din Africa. Am fotărât să fie din Zambia și să fie fetiță. Și când mi-au trimis documentele, să cad din picioare când am văzut că o cheamă Esther! Vă dați seama?! A fost un șoc pentru mine! Nu aveau cum să știe oamenii ăia, complet străini, povestea mea! Așa a fost să fie! Fetița are 12 ani”, a povestit Marcelica.
Clipe de viață adunate în albume
Dornică să arate bunicilor români momente din viața sa, alături de părinți, de frați, de ceilalți bunici, de soțul și copii ei, Esther a adus de acasă, din Yakima, albume pline cu fotografii. Zeci, sute de fotografii care povestesc despre sărbători, petreceri, concedii, viață obișnuită și oameni dragi, despre familia atât de unită și de frumoasă a tinerei americance cu origini vrâncene. „Aici e poza mea de pe pașaport, când m-au adus în State. Aici e prima zi de școală, aici am un an, asta e prima noastră casă, unchiul și cu mine, bunica, mama și eu… Bunica din partea tatălui m-a învățat să gătesc!”, râde, și continuă: „Aici suntem la Crăciun… Aici la Paști… Aici când am fost în Israel, aici când am fost în California”, spune Edith, răsfoind cu emoție paginile albumului… Clipe de viață adevărată, frumoasă, mărturii despre oameni și evenimente din frumoasa familie a lui Esther, pagini după pagini în care la un moment dat, apare, fericită, și Marcelica.
Monte mărturisește că nici el, nici soția sa nu au simțit vreo clipă vreun sentiment de gelozie, din cauza afecțiunii pe care fiica lor a revărsat-o și asupra mamei naturale. „Între noi a fost mereu o legătură specială și am dorit ca fiica noastră să fie fericită”, a spus Monte. Iar Marcelica a mărturisit din toată inima că „îi iubesc din tot sufletul și le voi rămâne mereu recunoscătoare”.
Un viitor împreună!
După toate cele întâmplate, fiecare dintre protagoniștii acestui reportaj nu pot vedea viitorul altfel decât împreună! Vor fi în continuare o familie unită, se vor vizita, vor coresponda, iar Esther spune că dorește foarte mult să mai vină în România. Acum este studentă, studiază o ramură specială a psihologiei, și anume cea pentru copiii adoptați, pe care, firește, n-a ales-o întâmplător. Confruntându-se ea însăși cu toate stările prin care trec copiii care află că sunt înfiați, este convinsă că îi va putea ajuta pe aceștia să treacă mai ușor peste ele, să-și regăsească mai lesne echilibrul sufletesc. În ceea ce privește Vrancea, România, locul ei de origine, spune că s-a îndrăgostit de el! „Mama (adoptivă -n.r.) mi-a povestit că este o țară foarte săracă. Mi-a spus cum era acum 24 de ani, când a venit și m-a luat. Dar acum nu mai e la fel! Am găsit o țară prosperă, cu oameni foarte primitori și cu peisaje extraordinar de frumoase! Acolo, la bunicii mei la Dumitrești, este foarte frumos! Mă bucur mult că am venit și am văzut, sunt foarte fericită și mă consider norocoasă că am așa o familie mare, și în State, și aici!”, a spus Esther.
Acum, când toate visele sale împlinite au făcut-o să cunoască fericirea aceea deplină a omului împlinit, Esther mai are o singură dorință: să învețe să vorbească românește! Pentru că, chiar dacă a crescut și a trăit toată viața sa în America, simte că înăuntrul ei bate, totuși, o inimă de român!
