Numai în luna ianuarie a acestui an, cinci copii au bătut la ușa Adăpostului Temporar pentru Copiii Abuzați, spunând că nu mai vor să trăiască lângă părinții lor. Traumatizați, cumplit de afectați, dar extrem de hotărâți, aceștia au ales nu să fugă de acasă și să trăiască pe străzi, ci să ceară din propria inițiativă ocrotire la centru, zicând că le pasă de viitorul lor, pe care nu pot să-l construiască altfel decât învățând carte! Acasă, unde ani în șir au fost fie bătuți sistematic, fie jigniți continuu, fie desconsiderați sau neglijați din toate punctele de vedere, spun că nu mai pot învăța. Nu mai pot nici trăi liniștiți lângă mamele și tații lor pentru că acasă se simt hăituiți de amenințarea permanentă a unui pericol. Această atitudine a copiilor față de abuzurile părinților tinde să devină, în Vrancea, un real și cutremurător fenomen. Cu atât mai crunt cu cât părinților, în cele mai multe cazuri, le pasă mai mult să-și păstreze relația de cuplu decât să facă efortul să-și înțeleagă și să-și recupereze copiii. Citiți în continuare poveștile de viață ale acestor copii care au acceptat să ne istorisească prin ce au trecut, dorind ca astfel să atragă atenția tuturor părinților asupra efectelor educației făcute prin învinețirea trupurilor și umilirea sufletelor puilor lor, dar și pentru ca toți copiii aflați în situații similare să știe că au unde să ceară ajutor. Din motive evidente, le vom păstra anonimatul celor cinci oameni mici cu conștiințe de oameni mari care au pornit, în Vrancea, „Cruciada copiilor” împotriva părinților abuzatori. Vedeți, de asemenea, ce spun specialiștii DGASPC cu privire la aceste cazuri zguduitoare, care până acum nu s-au mai întâmplat în județul nostru.
A venit în Adăpostul Temporar în urmă cu vreo patru săptămâni. I-a mărturisit celui mai bun prieten, licean-boboc ca și el la unul dintre colegiile cele mai bune din Focșani, tot ce pătimește acasă. A fost singurul căruia i s-a destăinuit, pentru că acasă nu a avut cui să-și spună păsurile… Acasă simțea că nu e ascultat, că nu e iubit, simțea că pentru niciunul din părinți nu era important, că niciunuia nu-i păsa de el.
Până la 7 ani a fost crescut de bunici, iar când a venit la mamă, aceasta era deja cu bărbatul care i-a devenit tată vitreg. Un tată care probabil n-a avut capacitatea sufletească de a-l înțelege și a-l accepta cum și-ar fi înțeles și acceptat propiul fiu. Și-au început scandalurile. Apoi loviturile fizice. Apoi jignirile, umilințele, desconsiderarea… „La început, mama îmi lua apărarea, dar o bătea și pe ea. Ea se ascundea și plângea în baie… Odată m-a dat afară pe ușă și când s-a băgat mama iar a bătut-o. Apoi, mama a renunțat să mă mai apere. Eu am ajuns să suport bătaia, de multe ori mă ascundeam să nu mă vadă mama, dar când interveneau și umilințele și bătăile de joc simțeam că nu mai pot. Mă bătea și mă jignea pentru orice, nimic din ce făceam nu era bine. De exemplu, odată m-a trimis tatăl vitreg după mere, mi-a zis să iau mere mari, dar când am ajuns la magazin am văzut că sunt numai mere mici și l-am sunat să-l întreb dacă să iau din astea. Când am urcat în casă m-a înjurat rău de tot pentru că l-am sunat, m-a umilit și am plâns mult. Și atunci a zis mama că o să vorbească cu el, dar nimic nu s-a schimbat„, povestește băiatul.
Așa au trecut anii, de ajunsese bietul să intre în panică atunci când venea ultima oră de curs și știa că urmează să se întoarcă acasă, unde urmau alte lovituri, alte scandaluri, alte jigniri… „Mă înjura mereu, îmi spunea vorbe urâte despre tatăl meu natural, îmi spune continuu că sunt prost. Înainte de evaluarea națională de la clasa a VIII-a și el și mama îmi spuneau mereu că nu o să intru la liceu, vă dați seama, și eu mă chinuiam să învăț… Am intrat chiar la un liceu foarte bun, dar nu s-au bucurat pentru mine, nu s-a schimbat nimic în comportamentul lui… Îmi tot spunea că nu sunt în stare de nimic, nu sunt în stare să fac școală, dar școala a fost și este foarte importantă pentru mine. Mai mult, la școală mă simțeam cel mai bine, acolo eram în siguranță, mă simțeam ca orice copil de vârsta mea. Dar când venea ultima oră intram în stres, fiindcă trebuia să mă întorc iar acasă. Trebuia să fiu la oră fixă acasă, se uita la ceas și dacă întârziam un minut începea scandalul”, spune adolescentul.
De Crăciunul trecut, plecat la o mătușă în Botoșani și confruntându-se iar cu conștiența faptului că va trebui să se întoarcă acasă, s-a gândit foarte serios cum ar putea să schimbe ceva în viața lui. „Puteam să reclam la Poliție sau la Protecția Copilului. Am zis că totuși să nu mă duc la Poliție și atunci am căutat pe internet legi, am aflat despre centre. Când m-am întors la Focșani am venit aici împreună cu prietenul meu, să văd condițiile și ce se va întâmpla cu mine pe viitor. Trebuia să mă salvez pe mine, pentru că simțeam că nu mai pot îndura. Am vizitat centrul, mi s-a explicat că voi avea găzduire, mâncare, consiliere și voi putea merge la școală în continuare. Așa că mi-am luat hainele de acasă și am venit aici. Și de când am venit, fiindcă am liniște, și rezultatele mele școlare s-au îmbunătățit, au observat și profesorii”, a spus băiatul.
„Regret că n-am avut și eu un tată care să-mi fie prieten”
Acum, băiatul se simte în siguranță. A fost răcit destul de tare și a apreciat grija cu care a fost înconjurat de cei de la centrul care i-a devenit casă. A fost dus la medic, i-a fost prescris tratament și, pentru că mama lui nu și-a arătat nici măcar interesul de a-i cumpăra medicamentele, le-au cumpărat tot cei care îl ocrotesc acum. „Îmi pare rău că sora mea mai mică a asistat la toate scandalurile, are numai un an, dar eu cred că copiii știu ce se întâmplă de la cele mai mici vârste. Mai regret că n-am trăit așa cum au trăit alți copii… Aș fi vrut să am un tată care să fie prietenul meu cel mai bun, să simt că el e tatăl meu cu care pot discuta orice, căruia să-i cer ajutorul, să-l întreb și să mă întrebe «cum îți este?». Nu un tată pentru care să simt că mă bucur dacă îi este rău… Tatăl meu vitreg m-a văzut mereu ca pe oaia neagră și am zis că mai degrabă să plec de lângă ei dacă vreau să-mi continui viața și să fiu normal. Mama a zis că dacă am plecat, o să ajung un boschetar, dar eu îmi socotesc viitorul, nu m-am dus pe străzi, am venit aici. Părinții ar trebui să știe că sunt multe modalități să înveți un copil, nu trebuie neapărat să urli sau să dai cu pumnul… Iar copiii trebuie să știe că dacă situația e mult prea gravă, pot să vină aici unde am venit eu, pentru există un viitor chiar dacă nu sunt părinții alături! Să nu plece pe străzi!”, este mesajul adolescentului.
A trecut aproape o lună de când a renunțat singur la familie și a venit la Adăpostul Temporar. Cazul său a fost deferit instanței de judecată care, în baza evaluării făcută de specialiștii DGASPC Vrancea și respectând opinia băiatului, va hotărî ce se va întâmpla cu acesta: va fi reintegrat în familie sau va fi ocrotit în sistem rezidențial. Deși a mai vorbit cu mama lui, care-i spune să revină acasă, că lucrurile se vor schimba, nu mai poate crede și nu mai vrea să se reîntoarcă, cu toate că, zice, „am un gol în inimă că nu mai sunt cu ai mei… Nimeni nu-ți poate înlocui mama…”. Și nimeni nu-ți poate înlocui ție, ca părinte, copilul, am mai zice noi… Dar se pare că mai sunt și excepții.
Hăituită dintr-o casă în alta, a pierdut doi ani de școală
Un caz oarecum similar este cel al unei fetițe frumoase, cu părul blond, cârlionțat și cu ochi ca cerul. Ochi liniștiți acum, dar care, pe măsură ce amintirile revin țesând firul poveștii, se tot înlăcrimează. Vorbește cu glas subțirel și sincer, de încă fetiță, deși în cei 13 ani de existență a adunat în suflet suferințe sufletești cât pentru o viață întreagă. Zice că pur și simplu nu a mai putut. Nu a mai putut să suporte hăituiala dintr-o casă într-alta, n-a mai putut îndura foamea, lipsurile, jignirile, n-a mai putut suporta bătăile și jena de a fi tot mai des trimisă să stea pe la vecini numai pentru că mama ei spunea că are nevoie de… liniște.
S-a prins la un moment dat că ceva nu e în regulă cu aceasta, a deslușit, cu mintea ei fragedă, că femeia suferă probabil și de o depresie pe lângă bolile trupești pe care le tot invoca, dar oricât ar fi iubit-o cândva așa cum doar un copil își poate iubi mama, de la un moment dat nu a mai putut să-și ignore propriile ei suferințe. „Știți, eu am mai fost o dată aici la centru când aveam opt ani. Nu mai știu să vă povestesc exact de ce, dar mi-a povestit mamaia mea din partea tatei că aș fi fost împreună cu el și cu mama în Italia o perioadă. Mi-a zis că mama s-a despărțit apoi de tata din cauza ei. Oricum, după ce am ajuns în centru, am fost dată la o familie de asistenți maternali undeva aproape de Focșani, unde am stat șase luni. M-au dat la școală, dar după aia a venit mama să mă ia. Își găsise serviciu în Focșani, lucra ca și cameristă. Dar nu știu ce problemă a apărut că a dat-o afară patronul. Nu m-a mai dus la școală, am plecat din Focșani și am stat într-o casă părăsită dintr-un sat, din care nu știu de ce a trebuit să plecăm și am stat în alt sat, la o femeie bătrână, care avea o noră care nu a vrut să ne țină și iar a trebuit să plecăm. Mama mergea la cules struguri și acolo a cunoscut o femeie care i-a zis că are o cameră în primul sat în care stătusem, dar apoi a cunoscut pe altcineva care ne-a lăsat să stăm într-o cameră din Mărășești. După aia iar ne-am mutat undeva mai jos de unde stăteam, tot în același oraș”, povestește copila.
Pentru că trăiau de mult prea multă vreme precum „țiganul cu cortul”, sărăcuța nu a putut urma cursurile școlii, singurul loc care a apucat să simtă că-i oferă stabilitate și siguranță. „Din cauza mamei care se tot muta, am început de două ori clasa I și am pierdut doi ani. De aia sunt acum de abia în clasa a V-a”, spune, cu regret, fetița.
„Mi-a pus cărțile și caietele pe foc, a zis că nu-mi trebuie școală!”
Când s-au mutat în ultima dintre locuințe – cea din care a și plecat să ceară protecție instituțiilor statului – nu aveau absolut nimic în ea. Nu tu masă, nici pat, nici dulap, nici covoare sau perdele, nimic, dar absolut nimic. „Cineva ne-a dat o saltea și așa am dormit până când a venit proprietarul și ne-a adus niște mobilă. O vreme nu am avut nici măcar curent electric. Și tot de atunci au început să se agraveze problemele. Mama mă bătea mereu, mă înjura, mă alunga. Zicea mereu să mă duc la vecini, dar îmi era rușine să mă tot duc să stau la ei, știam că de acum îi deranjez. Dacă ziceam că nu mă duc, mă bătea. Dacă mă duceam pe la mătușile mele, care-mi mai dădeau de mâncare, iarăși mă bătea. Nu vroia să am legătură nici cu rudele din partea tatălui, iar când a murit tata, pe 2 ianuarie anul ăsta, nu m-a lăsat să merg măcar la înmormântare… Nu-l mai văzusem de la cinci ani…”, povestește fetița.
A suferit în tăcere, a încercat să-i facă mamei pe plac deoarece credea sincer că e bolnavă, doar o vedea cum ia o mulțime de pastile. Avea credința că notele bune din carnetul său îi vor aduce mamei un pic de bucurie, iar ei măcar un cuvânt de apreciere din partea acesteia. Dar nu a fost așa pentru că femeia, din rațiuni numai de ea știute, nu a mai lăsat-o să meargă la școală. „Se făceau două săptămâni de când nu mai mersesem la școală, zicea că mă duc degeaba, că iau numai note de 7 și 8 când alți copii iau numai 10. Mi-a băgat caietele și cărțile pe foc, mi-a ars și hainele, m-a bătut tare… M-am dus la o mătușă, i-am spus că nu mai pot, și ea m-a sfătuit să sun pe cineva să cheme Protecția Copilului. După aia m-am dus la mamaia, care mi-a zis că să mă duc să povestesc la diriginte, dar eu nu mai mersesem la școală de două săptămâni că nu m-a mai lăsat mama… Era duminică când l-am sunat pe patronul care ne-a închiriat locuința și i-am zis să sune el la Protecția Copilului, dar n-a sunat. Marți, când mama a plecat la primărie să vorbească ceva de alocație și m-a lăsat singură acasă, am fugit la o vecină. I-am spus că nu mai vreau să stau cu mama că nu mă lasă la școală. Apoi m-am dus la primărie, am dat declarație că nu mai vreau la mama și ei au chemat Protecția Copilului și am ajuns aici, la Adăpost”, povestește copila.
În cazul ei, instanța a hotărât deja plasamentul în sistemul rezidențial. I-a spus clar și mamei, și instanței că nu mai vrea vreodată lângă aceasta. Femeia n-a crezut-o. Însă acum va trebui să se obișnuiască cu ideea că a avut o fetiță pe care n-a știut s-o prețuiască. O fetiță al cărei singur regret este că n-a plecat mai devreme de lângă cea care i-a dat viață, iar apoi a chinuit-o.
Doi gemeni de 14 ani și o adolescentă au refuzat să mai trăiască în familie
A adolescentă de 17 ani a bătut la ușa Adăpostului Temporar alungată de acasă de efectele problemelor psihice ale mamei sale. Elevă în clasa a XI-a la un liceu focșănean, fata a mărturisit că pur și simplu nu mai poate învăța pentru că în fiecare clipă mama o asalta cu probleme mai mult sau mai puțin adevărate, o pisa efectiv la cap, dacă nu o asculta începea s-o jignească și, astfel, era nevoită să învețe numai pe furiș. Până când a ajuns la capătul răbdărilor. „La un moment dat fata a venit aici și ne-a anunțat că dorește măsură de protecție. S-a interesat cum poate să vină, s-a dus acasă, și-a luat hainele și a venit. Pentru ea instanța a decis plasamentul în regim rezidențial și își continuă școala. Acasă trebuia să-i satisfacă toate mofturile mamei și să fie în permanență la dispoziția ei. Pentru mama și tatăl ei a fost o surpriză neplăcută, însă până la urmă au acceptat situația. Tatăl, un om muncitor, încerca și el să le sprijine, dar fiind plecat mai toată ziua de acasă, la muncă, nu prea reușea. Și pe noi ne-a ajutat în relația cu mama. Fata păstrează totuși legătura cu părinții ei”, a declarat Violeta Pavelescu (FOTO), șefa Adăpostului Temporar.
Trist este cazul altor doi copii, gemeni în vârstă de 14 ani, care au ajuns inițial în Centrul Maternal împreună cu mama lor, ca urmare a violenței domestice. Timpul cât au stat în centru a fost benefic pentru ei, dându-și seama mai bine ca mama lor că pot alege să trăiască și altfel, decât sub teroarea unei brute de tată. Un tată care le-a bătut mama și i-a bătut și pe ei cu toporul, cu cuțitul, cu pumnii și picioarele, care i-a jignit și umilit tot timpul, care îi înfometa interzicându-le să mănânce până nu se satură el și care le lua alocațiile și banii munciți de mamă cu ziua ca să-și cumpere băutură. Mai mult, tatăl recidivist le-a spus celor doi băieți că „nu-i mai dă la școală, că doar nu-i face doctori. Iar băieții vroiau la școală! Când au venit în centru cu mama lor, aceasta era învinețită rău. Totuși, după o perioadă a hotărât să se împace cu bărbatul și să plece acasă. Băieții au refuzat să se întoarcă cu ea, și acum sunt tot în sistem rezidențial, merg la școală, învață, se pregătesc serios pentru examenul de capacitate. Nu mai vor să se întoarcă în familie”, a mai spus Violeta Pavelescu.
„Rugăm copiii și părinții care au probleme să vină la noi”
Anca Candrea, șefa Serviciului de Intervenție în regim de Urgență (SIRU) din cadrul DGASPC Vrancea, a atras atenția asupra faptului că separarea de familie este un lucru cumplit atât pentru copil, cât și pentru părinte. „Părinților le vine greu să accepte că au greșit într-un astfel de mod în care copilul lor a ajuns să solicite separarea. Și este îngrozitor ca un copil să ajungă să vadă că mama lui a ales să rămână lângă tatăl violent, în loc de el. N-o să uite niciodată că mama lui nu l-a susținut acolo și atunci când i-a fost greu, când a avut nevoie. Când copilul nu este sprijinit, nu este înțeles, nu este apărat, când acesta vede că mama nu face nimic în ajutorul lui este cumplit! Părinții trebuie să înțeleagă că toți suntem oameni, toți greșim, dar trebuie să găsim puterea de a înțelege că am greșit și de a ne schimba ceva în comportament, ca totul să fie bine… Iată, copiii și-au găsit resursele și curajul de a veni și de a ne cere, singuri, ajutor. E foarte important și chiar rugăm toți copiii care au o problemă și nu pot comunica cu părinții, să vină să discute cu noi, nu neapărat pentru separare, ci pentru găsirea unor soluții. Același lucru îl recomand și părinților. Ei pot suna și sesiza oricând situațiile în care se află și la Telefonului Copilului, 0237.982”, a spus Anca Candrea.
Șefa SIRU a precizat că familii disfuncționale au fost dintotdeauna, doar că acum, în urma mediatizării și în urma campaniilor făcute de specialiștii DGASPC Vrancea, copiii știu unde să apeleze, cui să ceară ajutor. Ea a atras atenția că violența domestică și violența în general este un fenomen care e departe de a fi stopat și că în școli nu există suficient personal specializat care să identifice din timp cazurile de abuz și să le semnaleze. „Cadrele didactice sunt primele care iau contact îndeaproape cu copilul. Dar nu în toate școlile există un consilier care să acorde servicii copilului aflat în situații de risc, care e necăjit și trebuie să vorbească cu cineva pentru că membrii familiei sale nu-l ascultă. Părinții trebuie să accepte că copiii cresc, au nevoie de înțelegere, de atenție, de dragoste. Când aceștia ajung la pubertate, la adolescență, undeva se întrerupe comunicarea și atunci foarte mulți părinți fac greșeala de a le impune numai reguli, în loc să înțeleagă că nevoile lor s-au schimbat, că se dezvoltă, și trebuie să le dea drumul un pic la «lesă»… Iar în ceea ce privește violența, cred că totul ține de educația primită în cei șapte ani de acasă. Atâta timp cât modelul parental preluat este violența, acesta va fi perpetuat mai departe. Noi, ca profesioniști, știm cât e de traumatizantă și ce efecte are asupra unui copil violența, unii părinți nu înțeleg însă. Și, din păcate, sunt încă părinți care nu acceptă faptul că modelul lor parental nu mai merge, care nu înțeleg că bătaia nu e deloc ruptă din Rai…”, a mai spus Anca Candrea.
„Oricâte nevoi am realiza, nu putem substitui dragostea părintească”
Daniela Nicolaș, directorul DGASPC Vrancea, a subliniat că sesizări cu privire la încălcarea drepturilor copilului pot fi făcute de oricine are cunoștință că se întâmplă așa ceva, inclusiv de către copilul care se confruntă cu situații dificile. Chiar mai mult, legislația în vigoare prevede obligativitatea tuturor celor care află de un astfel de caz, să-l semnaleze Serviciilor Locale de Asistență Socială din cadrul primăriilor sau DGASPC Vrancea.
Se pare că cel mai bine au înțeles asta însuși copiii, care, așa cum ați citit, au inteligența, instinctul și simțul de conservare necesare pentru a-și salva viitorul, fugind de abuzurile suportate în familie în centrele instituției care le apără drepturile. „În ultimii ani, ca urmare a unei informări corespunzătoare atât în privința drepturilor copilului cât și cu privire la serviciile sociale acordate în cadrul DGASPC Vrancea, am fost sesizați de către copii în mod direct cu privire la astfel de situații, copii care ne-au solicitat sprijinul în vederea separării de familii. La baza acestui fapt sunt de cele mai multe ori abuzurile asupra copiilor din partea partenerului de viață al părintelui în a cărui grijă se află copilul. Având în vedere aceste situații, ne dorim să tragem un semnal de alarmă tuturor adulților cu privire la responsabilitatea pe care o au față de copii. Traumele copiilor au consecințe grave asupra dezvoltării lor viitoare. Dorim să-i atenționăm asupra faptului că a fi părinte înseamnă înțelegere, dăruire, aplecare, empatie și dragoste necondiționată, și că în relația părinte-copil nu poate exista termenul de a alege între relația părinte-copil și relația părinte-partener de viață. Noi, în calitate de specialiști în protecția copilului, transmitem tuturor părinților că oricâte nevoi am realiza, nu putem substitui dragostea părintească atât de naturală și firească, ce se regăsește doar în sânul casei părintești”, a transmis Daniela Nicolaș, directorul DGASPC Vrancea.
