Carmen, probabil ești în microbuz acum sau ai ajuns la serviciu și citești textul ăsta făcându-ți imaginar o cruce și spunându-ți aproape cu voce tare: Asta-i nebună! Nu, clar, e dusă rău.
M-am oprit atunci când ți-am auzit reacția, după ce am spus că vreau să scriu despre mutilarea genitală feminină. Mi-am zis: poate are dreptate; poate că oamenii nu vor să citească marțea într-un ziar local despre un asemenea subiect. Dar ce zici de miercuri?
Pe 30 septembrie anul trecut am scris un text despre oameni morți fotografiați ca și cum ar fi vii, după ce am descoperit o asemenea fotografie în muzeul amenajat de profesorul Liviu Roman la Åžcoala din Viișoara, comuna Păunești. Primele două comentarii au venit la miezul nopții de la un cititor/o cititoare care scria așa: „Ceea ce ai scris tu,are impact emotional foarte mare…NU POTI SA SA PUBLICI ASA CEVA intr-un cotidian!!!!Asa ceva se publica doar in reviste de specialitate!!!!!!!!!Sa-ti fie rusine!!!!!!!” DE @Balion, postat pe 30-09-2014, la 00:17 și „Lumea a evoluat…tu nu…Nu am crezut ca specia umana poate cobori la asa nivel!!!!!Tu si Ulise!Maina,ziarul va fi citit si de copii…ce vor vedea ei?????Care-i mesajul?” DE Angajeaza-te la Cimitirul Nordic, postat pe 30-09-2014, la 00:36
Mesajul era că moartea face parte din viață. Printre altele… Sau, cum ar spune cu umor americanii, nimic nu e sigur pe lumea asta în afară de moarte. Åži taxe.
Următoarele comentarii au fost apreciative, iar articolul a avut aproape trei mii de vizualizări.
Nu cred, Carmen, în subiecte interzise. Nu cred în subiecte de confort și disconfort (pluralul din titlu nu există în DEX, dar dă-mi voie să-l folosesc). Nu mă consider un jurnalist de provincie, așa cum nici pe cititori nu-i consider provinciali. Cred nu doar că avem dreptul de a scrie despre orice, ci că avem obligația de a nu ocoli niciun subiect pe care conștiința ne îndeamnă să-l transformăm în articol de ziar.
Condiția umană, cu înălțările și decăderile ei, pot și trebuie reflectate în orice mijloc de informare în masă, căci a ignora o temă doar pentru că ne produce oroare, teamă, scârbă, repulsie și altele asemenea, nu înseamnă că ea nu există sau că nu ne afectează.
De ce trebuie să citesc eu într-un ziar local, te-ai putea întreba, că 2.000 de oameni au murit – împușcați, arși de vii sau înecați – în orașul Baga, din statul Borno – Nigeria, în ianuarie 2015, în urma unui atac al militanților islamiști din gruparea Boko Haram? Sau că în zeci de țări din Africa, Asia, America de Sud, Orientul Mijlociu, fetițelor și fetelor li se taie cu lama părți din organele genitale externe sau chiar total, fără anestezie, în numele tradiției?
Îți spun de ce. Din aceleași motive pentru care într-un ziar local citești despre un nenorocit care violează o fetiță, primește 8 ani de închisoare și iese după cinci, apoi violează din nou. Din același motiv pentru care citești că un scelerat a omorât o bătrână, altul s-a urcat băut la volan și omoară pietoni pe trecere. Din același motiv pentru care pe pereții Sinagogii din Odobești sunt fotografii cu cadavrele evreilor uciși în cel de-al Doilea Război Mondial. Din același motiv pentru care în fiecare an, de Paște, nu-l sărbătorim, de fapt, pe iepurașul aducător de ouă de ciocolată, ci pe Iisus care s-a înălțat la ceruri, după ce mâinile și picioarele i-au fost bătute în cuie pe o cruce unde a fost lăsat să agonizeze, o practică a acelor timpuri în Imperiul Roman. Din același motiv pentru care la 25 de ani de la Revoluție, aflăm că torționarii regimului comunist sunt trimiși în judecată și citim cum deținuții politici din închisorile comuniste erau „bătuți cu cruzime peste picioare, cu ciocanul, și îndurau friguri cumplite”. Din același motiv pentru care citim despre mame care-și aruncă nou-născuții la gunoi, despre doi copii, de doi și patru ani, găsiți carbonizați de pompieri după ce au fost lăsați singuri în casă de mamele lor.
Deci, Carmen, tu și alții ați aflat mai demult despre acest subiect și v-a oripilat. Eu am aflat deunăzi și m-a îngrozit. Åži cum am prostul (consideră unii) obicei de a scrie despre tot ce mă impresionează (plăcut sau nu), am zis să scriu și despre asta. Pentru că am simțit fizic durerea celor două fete din atât de îndepărtata Africă, a căror înspăimântătoare poveste am citit-o pe time.com. Pentru că empatia nu ține cont de distanțe, pentru că aș fi vrut să fiu acolo, să opresc această barbarie, pentru că nu putem întoarce capul, nu putem închide ochii. Eu, cel puțin, nu pot.
„Lumea marchează pe 6 februarie Ziua Internațională a Toleranței Zero împotriva Mutilării Genitale Feminine, iar Națiunile Unite vor să pună capăt unei practici pe care o numește „o violare a drepturilor fundamentale ale fetelor și femeilor”. Merită să ne amintim cât de departe de a fi atins este acest țel. Deși a scăzut în ultimii ani, mutilarea genitală feminină sau circumcizia este încă practicată în aproximativ 30 de țări, majoritatea în Africa și Orientul Mijlociu, unde se consideră că fetele trebuie „tăiate” pentru a fi pregătite pentru căsătorie. Procedura poate însemna tăietura unei părți din clitoris, dar se poate ajunge până la tăierea în întregime a organelor genitale externe și poate conduce la o listă întreagă de probleme de sănătate, de la probleme urinare, chisturi și infecții la sângerări abundente, infertilitate și complicații în timpul nașterii. Organizația Națiunilor Unite estimează că mai mult de 125 de milioane de fete și femei sunt afectate de consecințele mutilării genitale feminine. Fotograful finlandez Meeri Koutaniemi a fost martoră când două surori vitrege, Isina și Nasirian (nu sunt numele lor reale), din tribul Maasai din Kenya, au îndurat această practică ilegală, în noiembrie anul trecut”, scrie Andrew Katz.
„Koutaniemi a sosit în sat cu o zi înainte de procedură. Părul de pe corpul fetelor a fost ras și au fost spălate cu lapte de vacă. Părinții, cu capetele vopsite, jubilau spunând că a doua zi fetele lor vor „deveni femei”. Au fost ucise animale pentru sărbătoarea din acea seară. Fetele păreau pregătite, dar lipsite de emoție, ceea ce era o rușine pentru tatăl lor. Să plângă ar fi însemnat slăbiciune, opoziția ar fi dus la excludere. Într-o comunitate atât de mică, nu puteau face nici una, nici alta. „Frica se simte abia atunci când începe ritualul”, spune Koutaniemi. În acea dimineață, o femeie a intrat într-o colibă care aparținea familiei uneia dintre fete, a luat o lamă de ras, și-a băgat mâna între picioarele fetei și a făcut-o să sângereze. Camera era întunecată, cu excepția luminii de la o lanternă ținută de un copil. Sângele a curs pe mâinile femeii, apoi pe podea. Å¢ipete și lacrimi, în timp ce mai multe femei țineau fata de mâini și de picioare. La final, organele ei genitale erau „complet de nerecunoscut”, își amintește Koutaniemi. „Nu au lăsat nimic”.
Procedurile aveau loc acasă la fete, unde rămâneau pentru patru săptămâni ca să se recupereze și să-și îngrijească rănile care în mod permanent făceau crustă, se rupeau și sângerau. Li se dădea imediat sânge de animal ca să compenseze ce au pierdut, grăsime din lapte și carne ca să-și recapete puterile.
Cât Koutaniemi a stat acolo, mulți săteni în vârstă i-au spus că sunt mândri că în comunitatea lor este încă practicată circumcizia la fete și că vor lupta să mențină această tradiție. Nu aceeași părere au avut-o rudele mai tinere ale fetelor.”
Articolul integral și fotografiile le găsiți aici: http://time.com/3425529/blood-fear-and-ritual-witness-to-female-circumcision-in-kenya/
Poate sunt mai ușor impresionabilă decât alții. Dar cred cu toată ființa mea că dacă mai mulți dintre noi am renunța să închidem ochii, am renunța la confort, multe lucruri oribile nu s-ar mai întâmpla. Vezi tu, Carmen, eu zic că dacă asistentul social de la Primărie, vecinii, comunitatea ar fi acordat puțină atenție, cei doi copii n-ar mai fi fost găsiți carbonizați. Åži poate nici cei șase copii din Rovinari n-ar mai fi fost găsiți morți împreună cu tatăl lor în garsonieră, intoxicați cu monoxid de carbon. Mulți spunem: nu mă bag în casa omului, fiecare face ce vrea în casa lui. Dar așa să fie? În casa lui un bărbat poate să-și ucidă în bătaie nevasta. În casa lui un om își poate închide copiii foarte mici și poate pleca de nebun. N-ar trebui să ne pese? N-ar trebui să sunăm la 112, să facem ceva, mai ales când situația e cunoscută, e cu repetiție… N-ar trebui să nu ne mai prefacem că nu e treaba noastră ?
Avem rate la bancă, datorii la întreținere, facturi de plătit. Prețurile sunt mari, veniturile mici. Suntem bombardați cu știri negative, cu solicitări de ajutor pentru copii și bătrâni bolnavi. N-avem bani de benzină, de medicamente, de rechizite. Simțim câteodată că nu mai putem, că nu mai facem față, ne vine să urlăm, să evadăm din propria existență. Åži totuși… Nu putem închide ochii și să ne prefacem că nu vedem. Normal, nu putem plânge toate lacrimile lumii, nu putem purta doliul tuturor morților, dar nici nu ne putem ascunde sub umbrela provinciei. Că se întâmplă în apartamentul vecinului, în cartier, într-un sat din munții noștri sau în unul din Kenya, lucrul care ne produce disconfort există. Åži fie că aflăm despre el în revista TIME fie că citim în Monitorul de Vrancea e bine să învățăm câte ceva din orice relatare.
Concluzia mea, dragă Carmen, este că ne creștem copiii într-o lume mare, cu foarte multe bune și cu foarte multe rele, cu îngeri și demoni, cu oameni și monștri, cu fluturași și șobolani, cu floricele pe câmpii și mine antipersonal, cu concursuri de Miss Universe și femei mutilate genital, cu cei care, deși săraci, înapoiază portofele pline cu bani și cu cei care se joacă cu viețile oamenilor făcând speculații pe piețele financiar-bancare. Eu una vreau să știu cât mai multe despre lumea asta, chiar dacă multe lucruri îmi stârnesc emoții puternice. Åži, ca ziarist, simt nevoie să împărtășesc cu cititorii ceea ce consider important.
Carmen, voi continua să scriu despre subiecte care creează disconfort. Te rog, continuă să citești.
