Fiindcă se apropie 24 ianuarie, fetița mea învață la grădiniță despre Unire și domnitorul Cuza. Astăzi, trebuie să meargă îmbrăcată în costum popular. În aceste împrejurări, nu m-a surprins, dar m-a amuzat, s-o aud spunând: „Uite, mama, și ele au costum popular”, în timp ce-mi arăta cu degetul trei țigăncușe. Una dintre ele s-a întors spre noi și ne-a arătat un chip frumos, cu ochi mari, negri, dar nu la fel de negri ca părul împletit în două cozi groase. În urechi avea cercei mari, iar mersul îi era țanțoș. A zâmbit șmecherește și și-a văzut de drum alături de celelalte două, una întrebând: „Te-ai uitat pe Facebook-ul meu să vezi ce poză am pus?”. Asta chiar m-a surprins și m-a făcut să zâmbesc.
Nu le spun copiilor mei lucruri de genul: „Dacă nu stai cuminte, te iau țiganii”, așa cum, din păcate, încă mai aud unii oameni. Când fetița mai vede câte o femeie în „costum național” căutând prin pubele și mă întreabă de ce face asta, îi spun că probabil caută mâncare pentru animale și încerc să schimb subiectul, pentru că mi se pare prea mică să-i explic o temă pe care, sincer, nici eu nu prea știu cum s-o abordez.
În rândul nostru, al „românilor”, există două mari moduri de a-i privi pe țigani. Există viziunea romanțată, dată de cele mai multe ori de telenovele în care a jucat Nicoleta Luciu, și există viziunea xenofobă, rasistă, dată de ideile care ne-au fost transmise în familie, de prieteni, în general de mediul în care trăim și, câteodată, dar nu în multe cazuri, de propria experiență. Foarte puțini dintre noi avem însă o perspectivă asupra altei etnii decât cea din care facem parte, bazată pe cunoașterea efectivă a membrilor acesteia. Cei mai mulți gândim și simțim despre alții pe baza unor idei preluate de la cei care ne sunt familiari: părinți, profesori, prieteni, colegi, vecini, cunoștințe. Åži dacă cineva a avut o experiență rea sau bună cu altcineva, ajungem să extindem acea experiență asupra unei întregi categorii. Ceea ce e total greșit.
De ce m-o fi surprins discuția țigăncușelor despre Facebook? Doar pentru că aveau fuste lungi și colorate? Nu e normal ca niște tinere să vorbească despre asta? Dar sunt și eu, ca mulți alții, victima unor stereotipii, a unor idei inoculate în mintea mea de când mă știu, din vremea copilăriei când, dacă nu intrai în casă când te striga mama pe geam, erai speriat cu țiganii care fură copii. O tâmpenie, părerea mea.
Poate că mulți dintre cei care citesc au multe de spus despre această etnie și, cel mai probabil, nu de bine, dar în marea majoritate a cazurilor vorbele lor se bazează pe ce citesc în presă, pe ce văd la televizor, pe ce aud de ici, de colo, nu pe experiența proprie.
Poate că unii îmi vor atrage atenția că nu folosesc cuvântul (r)rom. Dar n-am găsit echivalentul pentru țigăncușă. Pentru mine, acest cuvânt e unul frumos, fără niciun sens peiorativ, care desemnează o fetișcană ca cea pe care am întâlnit-o ieri, o Lolita nomadă, cu fuste lungi și lucitoare, la care fetița mea privește cu ochi admirativi.
Dincolo de nivelul de infracționalitate pe care îl percepem ca fiind ridicat, deși în realitate mulți dintre infractori sunt români pur-sânge, dincolo de căutarea prin gunoaie, castelele cu turnulețe și căruțele pline cu fier vechi, țiganii sunt o etnie pe care nu doar noi, românii, nu am reușit să o înțelegem, dar, din câte vedem în mass-media, nici alte state mai avansate decât al nostru nu reușesc. Dar asta se întâmplă, poate, pentru că fiecare stat a încercat să-i integreze, să-i transforme în cetățeni plătitori de taxe și impozite, sedentari, muncitori într-o fabrică ori într-un birou, trăitori în apartamente. Poate că de altceva este nevoie, de o perspectivă diferită, care să identifice și să valorifice trăsăturile care îi fac speciali pe acești oameni.
Nu iau apărarea nimănui, nu judec pe nimeni. Am văzut o țigăncușă frumoasă foc și m-am gândit că merită să reflectăm din când în când.
