Ieri, în timp ce ne agitam să găsim informații despre obiectul luminos neidentificat ce a brăzdat cerul Vrancei, o știre care a apărut pe toate agențiile de presă și la toate televiziunile, ne-a făcut să ne oprim pentru câteva clipe. „MASACRU la sediul unui ziar din Paris! 12 morți!”. Probabil că fiecare dintre noi suntem într-o oarecare măsură interesați de ceea ce se întâmplă cu oameni din aceeași breaslă, cu atât mai mult când este vorba despre o tragedie de o asemenea amploare.
Îmi iubesc meseria, este ceea ce fac de 18 ani și mă văd făcând asta până la pensie și după aia. Pentru mine, jurnalismul este un stil de viață, în orice văd o știre, nimic nu mi se pare neinteresant. Dar presa înseamnă expunere, mai ales atunci când abordezi și genuri jurnalistice de opinie. „Jurnalul de mamă”, de exemplu, reprezintă o serie de editoriale în care aduc în atenția cititorilor experiențele mele ca mamă. „Ce-mi place în Vrancea/Focșani” este un alt serial în care am scris despre lucruri mai mărunte sau mai însemnate care ne fac viața de zi cu zi mai frumoasă. Am scris, de fiecare dată când am crezut că este cazul, puncte de vedere referitoare la subiecte de actualitate. Mi-am asumat ceea ce am scris semnând fiecare articol și, din păcate, nu puține au fost cazurile când anonimi au găsit de cuviință să mă înjure, să scrie tot felul de porcării la adresa mea, a colegilor și a ziarului la care lucrăm. Am ales să nu răspundem acestor nemernicii și să ne vedem de treabă.
Întâmplări tragice precum cea de la Paris te pun însă pe gânduri și te determină să te gândești de două ori atunci când cineva scrie, de exemplu,: „Trezește-te până nu e prea târziu! Răul pe care îl faci acum susținând Răul, se va întoarce înmiit împotriva ta. Poți face o boală gravă sau incurabilă, se poate îmbolnăvi sau muri cineva drag ție, poți avea probleme grave cu copiii. Totul se plătește în viața asta! Sunt la o vârstă, am o experiență bogată de viață, am văzut multe și înteleg multe. Consideră că ți-am făcut un serviciu, poate nu e prea târziu pt tine. Vorba românească spune că Dumnezeu nu bate cu parul. Pedeapsa pt faptele tale îți va veni pe o cale mult mai subtilă și o să doară mai mult decât o lovitura de ciomag.”.
Asta pe lângă expresii precum: „imbecilitatea și lichelismul tău”, „prostituția pe care o practici”. Sunt fragmente dintr-un e-mail pe care l-am primit de la o persoană care, clar, are probleme psihice și care a găsit de cuviință să folosească împotriva mea informații pe care le-a aflat citind ceea ce am scris în ziar, cu buna intenție de a învăța alții din greșelile mele, de a face publice subiecte considerate neabordabile, de a sensibiliza oameni și/sau autorități. E-mail-ul a fost precedat de comentarii asemănătoare, la editoriale în care am abordat subiecte politice.
Nu vreau să mă dau ceea ce nu sunt. Nu mă compar cu ziariștii uciși în atacul mârșav de la Paris. Ceea ce vreau să spun este că această meserie pe care mulți o hulesc nu este ceea ce pare în televiziunile de scandal sau în tabloide. Atunci când practici jurnalismul real, cel care presupune, repet, expunere, prin abordarea unor teme care, de mult ori, nu sunt pe placul unora sau altora, riști să fii jignit, amenințat și, iată, chiar ucis.
E adevărat, pe de altă parte, că atunci când, în repetate rânduri, insiști să publici caricaturi pe teme religioase și primești amenințări de la extremiștii religioși, despre care știi că nu se vor lăsa până nu vor răzbuna ceea ce ei consideră a fi o crimă, atunci… e mai mult un sport extrem decât jurnalism. E normal să fiu, ca ziarist, suporter al libertății de opinie, dar de aici și până la a ignora amenințările teroriste e cale lungă. După cum spunea un domn doctor într-un comentariu la știrea cu femeia accidentată pe trecerea de pietoni de la Ceasul Rău, „Pe trecerea de pietoni avem doar prioritate nu și imunitate !!! Mulți nu au înțeles asta !”. Åži noi, ziariștii, avem prioritate, dar nu imunitate! Libertatea de expresie, ca de altfel, orice libertate, se oprește la libertatea altcuiva de a nu-i furniza presei informații despre viața personală, de exemplu, sau, iată, de a-i nu fi jignit profetul ori Dumnezeul în care crede. Bine, de aici și până la a ajunge să răspunzi cu gloanțe e o cale pe care aș vrea să n-o mai străbată nimeni, niciodată. Dar, sigur asemenea lucruri se vor repeta atâta vreme cât se vor mai găsi ziariști care să intre acolo unde accesul e interzis, care să caute ceea ce alții au ascuns, care să facă publice informații pe care unii le vor secrete.
Jurnaliștii, cei adevărați, sunt câinii de pază ai democrației. Eu chiar cred în asta. Sunt cei care stresează autoritățile, care sună primari și polițiști și șefi de instituții dimineața, la prânz și seara, în vacanțe, de sărbători, ca să-i întrebe despre situații de multe ori neplăcute pentru ei, sunt cei care scriu despre hoți, violatori, criminali, despre cei aflați în nevoie și pe care încearcă să-i ajute, despre calamități naturale, starea drumurilor, subvenția la căldură, prețul la carne, situația din spitale, evenimente religioase, copii deștepți, profesori dedicați și altele câte-n lună și-n stele.
Mulți dintre colegii mei au fost și sunt jigniți și chiar amenințați. Unii chiar s-au lăsat de meserie din cauza asta. Au fost chiar dați în judecată pentru că au avut „tupeul” să facă publice subiecte de interes pentru vrânceni. Suntem însă în continuare aici pentru a vă servi pe dumneavoastră, cititorii noștri, și pentru a lătra, atunci când este cazul, la cei care vă și ne încalcă drepturile.
