Mâine e Ajunul Crăciunului, momentul mult așteptat de copii, pregătit cu înfrigurare de părinți, întâmpinat cu nostalgie de bunici. Mâine e Ajunul, momentul când, plini de bucurie, ne adunăm în jurul bradului împodobit, ascultăm sau cântăm colinde și așteptăm cu nerăbdare și cu emoție în suflete împlinirea dorințelor: o păpușă, o mașinuță, un parfum, o carte, un aparat electrocasnic, o bijuterie, o cutie cu bomboane sau cine știe ce alt obiect râvnit și așteptat să fie așezat sub strălucirea caldă a pomului de Moș Crăciun… Dorințe, dorințe… Imaginați-vă cum ar fi, însă, ca unica dorință să fie însănătoșirea miraculoasă a propriului copil? A copilului născut cu malformație la inimă, retard neuro-psiho-motor și cu autism infantil? În această situație se află Nicoleta și Petrică Cazacu din Odobești, părinții lui Ștefan Cazacu, în vârstă de doar șase anișori. Și-ar da viața pentru însănătoșirea puiului lor dar, știind prea bine că nici așa acesta nu s-ar face bine, își doresc ca măcar chinul lor de zi cu zi să fie ușurat, măcar pentru o perioadă. După ani de terapii, tratamente, drumuri și internări, bieții oameni au ajuns la fundul sacului. Dacă doriți să-i ajutați să poată merge mai departe, le puteți dona orice sumă de bani în contul în lei deschis pe numele băiețelului, Ștefan Cazacu, la Banca Comercială Română, filiala Focșani: RO 39 RNCB 0267 1310 4652 0001. De asemenea, pe Nicoleta, mama copilului, o puteți găsi la Coaforul de la Ceas, unde lucrează ca și coafeză, ascuzându-și în spatele unui zâmbet trist, disperarea din suflet.
„Sărbători fericite!”. E urarea momentului. Ne-o facem unul altuia în aceste zile, cu zâmbetul pe buze, din suflet sau pur și simplu formal, așa, pentru că vine Crăciunul, pentru că vine Anul Nou cu tot alaiul lor de mese îmbelșugate, cadouri, brazi, lumânări și globuri… „Sărbători fericite”, două cuvinte pe care poate nu știm să le primim și să le oferim sincer, din toată inima, atunci când suntem sănătoși, când avem copiii voioși, când masa ne este dacă nu îndestulată, măcar decentă… Și habar n-avem cât de mult înseamnă să ai „Sărbători fericite” atunci când fericirea nu și-a mai trimis de ani și ani clipele efemere să mângâie existența…
Nu fericire își doresc, însă, Nicoleta și Petrică Cazacu… Fericirea, pentru ei, de prea mult timp și-a pierdut semnificația… Fericire au simțit demult, acum șase ani când așteptau să apară în viața lor micul Ștefan, primul lor copil. Un copil dorit, un pui de om așteptat cu bucurie, cu visuri, cu planuri, cu încredere și mai ales cu multă, multă dragoste! Și într-o zi, într-o clipă, lumea celor doi viitori părinți a început să se dărâme... „Eram în luna a șaptea când, la ultima ecografie, s-a descoperit că băiețelul nostru are o malformație complexă, gravă la inimă. A trebuit să nasc la Târgu Mureș, o lună a stat în incubator, apoi a fost operat. Ștefan avea aorta îngustată, nu-i circula sângele, între ventricule era o gaură, valvele erau și ele cu probleme, avea stenoză aortică… Ar fi trebuit să fie operat mai repede de o lună, iar când totuși a fost operat, a făcut convulsii, apoi a contactat o infecție din spital care i-au afectat creierul și i-au declanșat retardul sever. A început să dezvolte stereotipii și o formă de autism”, a povestit, cu durere, Nicoleta. Acum, femeia are 33 de ani. Avea doar 26 când a început calvarul…
O operație nu a rezolvat problema fiului său și ar fi trebuit ca într-un an s-o facă pe a doua. Numai că la spital… „mi-au spus că nu sunt fonduri și să mai așteptăm. Așa am pierdut un an și nu mai puteam aștepta. Am reușit să strângem bani, ne-au ajutat părinții, rudele, cunoștințele, ne-a ajutat biserica, toți au sărit să ne ajute și așa am reușit să mergem cu Ștefan în Cehia, la Praga, unde i-a fost făcută a doua intervenție chirurgicală. Avea doi ani și trei luni copilul. Și problema nu s-a rezolvat, urmează să facă încă o operație pe cord, când vor decide medicii”, a spus Nicoleta.
La limita disperării
Ce părinte s-ar putea resemna vreodată să asiste, fără să facă nimic, la chinul și neputința propriului său copil? Ce părinte n-ar încerca din răsputeri să-l ajute, ce părinte n-ar păstra în suflet măcar o licărire de speranță că undeva, cândva, se va găsi leac și pentru puiul său? Și ce părinte n-ar căuta cu înverșunare acest leac? Așa au făcut și Nicoleta și Petrică. Au cheltuit tot ce-au avut, s-au împrumutat, apoi și-au vândut pământul ca să-și achite din datoriile făcute… S-au dus cu Ștefan pe la recuperări prin țară, l-au dus și la terapiile făcute de specialiștii Centrului „Micul Prinț” din Focșani și… „s-a văzut evoluția. Acolo făcea și terapie psihologică, și kinetoterapie și multe alte terapii, dar și acolo au rămas fără fonduri și a trebuit să plătim. Trebuia să dăm câte 300 de lei lunar și efectiv nu am mai avut de unde. A trebuit să întrerupem. Dar cei trei ani cât am fost cu el la «Micul Prinț» s-au cunoscut…”, a spus, cu tristețe, Nicoleta.
De atunci, celor doi părinți nu le-a mai rămas decât alternativa ședințelor de recuperare periodice. Pentru asta, din două în două luni, ei merg cu băiețelul la un spital din București. Este extrem de costisitor și total insuficient pentru că în situația în care este, ca să nu i se atrofieze musculatura, ca să aibă încheieturile flexibile, ca să poată sta în poziția șezând și să ajungă să pună măcar doi trei pași singurel, băiețelul ar trebui să facă kinetoterapie zilnic. „Dar nu avem bani să plătim un kinetoterapeut care să lucreze zilnic cu Ștefan, să vină acasă. În plus, băiatul are imunitate foarte scăzută, se îmbolnăvește imediat ce-l scoatem afară…”, șoptește femeia.
Viața ca un chin continuu
Nicoleta și soțul său s-au chinuit cât au putut să facă față cheltuielilor impuse de nevoile fiului lor și de supraviețuirea zilnică, cu atât mai mult cu cât în urmă cu doi ani, în viața lor a apărut mezina familiei. O dulceață de fetiță de care li se rupe inima că nu au banii, timpul, răbdarea și mai ales condițiile de a o crește lângă sufletul lor permanent, așa cum și-ar dori. „Cu fata ne ajută mult mama… Nu știu ce ne-am fi făcut altfel, pentru că Ștefan are nevoie de multă liniște. Trece de la o stare la alta brusc, când e vesel când e supărat, are crize de autoagresivitate… Numai eu știu câte nopți l-am legănat pe picioare, trebuie să fim permanent lângă el”, a explicat Nicoleta.
În fiecare an, lui Ștefan trebuie să-i facă orteze și corset. Zi de zi, băiețelului de șase ani îi trebuie pamperși. În plus, de când a venit pe lume, mama lui trebuie să-i facă clismă ca să poată ieși cu scaunul. „I-am dat și laxative, mereu îi dăm Probiotic, am încercat pe partea naturală, nimic nu funcționează… Avem niște microclisme, dar nu le mai suportă, când vede că mă apropii de el cu o microclismă face crize… Totuși, fără ele nu se poate și costă și astea… Și când nu se poate nici cu microclisma, scot cu mâna din el, direct… „, a explicat Nicoleta.
Tatăl lui Ștefan a rămas cu sechele de la meningo-encefalită
Nu trebuie să fii cine știe ce psiholog ca să realizezi că biata femeie este la capătul puterilor. Iar soțul ei, absolvent de teologie și în prezent fără niciun serviciu, la fel. Este la rândul lui bolnav, foarte bolnav. În urma unei meningo-encefalite care l-a băgat efectiv în comă în urmă cu doi ani, a rămas cu sechele ce nu pot fi trecute cu vederea. Și lui îi trebuie multă liniște, și el face tratament, și tot el trebuie să stea acasă cu Ștefan atâta timp cât Nicoleta este la serviciu.
„Până acum am fost în concediu pentru creșterea copilului. Când a împlinit fetița doi ani am zis să mă întorc la serviciu, sunt coafeză la Sporul, în Focșani. Trebuia să facem ceva, pur și simplu nu putem trăi din 600 de lei cât e indemnizația pentru Ștefan, care este încadrat în gradul grav de handicap… Toate costă, pamperșii, microclismele, ortezele, corsetele, medicamentele, drumurile, spitalizările… Am mai încercat să lucrăm vie în dijmă, dar nu mai merge… Casa o avem ipotecată, toate lucrurile pe care le avem în ea sunt primite. Pur și simplu trebuia să mă duc la muncă și atunci soțul meu a rămas să stea cu Ștefan. Este foarte greu, pentru că trebuie să-l schimbe, să-l hrănească, să-i facă mâncarea pasată pentru că nu știe să mestece… Acum, pe 5 decembrie, a trebuit să mergem să-l operăm la dințișori, care s-au măcinat, s-au stricat, îl dureau tare. Tot la București a trebuit să mergem… Iar soțul meu… Din cauza bolii, și soțului meu îi trebuie liniște… Îl văd cum se chinuie, are și el nervii la pământ… Nu știu ce vom face”, a spus Nicoleta.
Nicio pauză de suferință
De șase ani, zi și noapte, minut de minut și clipă de clipă, cei doi părinți nu și-au permis vreun răgaz departe de suferință. Sunt sfârșiți financiar, sunt doborâți psihic, sunt epuizați, sunt depresivi… Privesc cu scepticism orice încercare de ajutor care, le-am spus, ar putea veni din partea oamenilor, din partea dumneavoastră, a celor care le citiți, în acest moment, povestea. Ascunși în ei înșiși își plâng suferința pe interior, crezând că astfel, dacă își feresc lacrimile unul de celălalt, își vor da curaj reciproc. Dorm cu toții, mamă, tată și fiu, în aceași cameră, în același pat. Fiul se trezește de câteva ori pe noapte, se foiește, se răsucește, nu adoarme, vrea legănat, vrea mângâiat… Lângă patul lor e pătuțul fetiței care, ca să se poată măcar ea odihni, o trimit destul de des acasă la bunica.
Sunt doi oameni care se luptă din răsputeri să dibuiască, în toată nenorocirea, măcar un strop de normalitate, un pic de echilibru. Dar nu mai au putere. Nu mai au încredere. Nu mai au speranță. Nu mai au decât un fiu mult prea bolnav, care are nevoi pe care nu i le mai pot asigura. Așadar, dacă vreți să întindeți o mână de ajutor acestor bieți părinți și băiețelului lor, dacă vreți să le ușurați măcar un pic povara pe care de prea mult timp o duc pe umeri, o puteți face donându-le orice sumă de bani, în contul deschis pe numele Ștefan Cazacu, la sucursala Focșani a Băncii Comerciale Române. Contul este: RO 39 RNCB 0267 1310 4652 0001.
Ei au mare, mare nevoie de ajutor!
