Cât e ziua de lungă, Floarea Mazilu stă și se frământă. Să meargă nu prea mai poate, mai ales după ce i-a fost amputată una din labele picioarelor. Și de prea multă vreme nu s-a mai întâmplat nimic în viața ei care să-i aducă un strop de bucurie. Gândurile negre nu-i dau pace și nu știe cum să facă să-i fie și ei măcar un pic mai bine. Se gândește și se tot gândește ce a făcut, ce a păcătuit, cu ce a greșit chiar așa de tare încât să-i fie sortită o bătrânețe atât de grea…
N-a fost ea, tanti Floarea, niciodată prea bogată, dar cel puțin era în putere și reușea, așa cum fac toți oamenii locului, să-și asigure din propria muncă cele necesare traiului. Atunci când îi trăia bărbatul și avea fetele acasă nici prin cap nu-i trecea ce singurătate cumplită se va abate asupra ei, ce neputință groznică, în ce situație fără ieșire va ajunge… „Mi-a murit bărbatu acum trei ani… Am mai avut și ghinionul să cad… și de la oleacă de bușitură pe care am avut-o la picior, s-a ajuns să mi-l taie… De parcă nu eram și-așa, destul de bolnavă… Mi-a rămas ciotu… Și nu-mi dă și mie măcar un ban pentru el… Acu nici nu mai pot merge mai mult de câțiva pași, și ăia numa sprijinită-n bețe… Stau aici iaca, toată ziua, nu mai pot să ies și eu la drum măcar, să mai vorbesc cu unu, cu altu… Nu mai am nimic, am ajuns de mi-aduc vecinii câte-un blid de bucate”, s-a tânguit sărmana tanti Floarea.
Mamă cu patru fete, fără niciun ajutor
Niciuna din cele patru fete pe care le-a născut și le-a crescut n-a rămas lângă tanti Floarea. Au plecat care-ncotro, în speranța unei vieți mai bune, însă dac-ar fi să dăm crezare celor spuse de bătrânică, cum că nu-i trimit și ei măcar cât să supraviețuiască, nu le merge prea bine. „O fată e în Serbia de ani de zile. Încă două sunt prin Italia. Una a rămas în România. Da nu vin pe la mine și nici bani nu-mi trimit. Din când în când mai trimite cred aia din Serbia câte 2-300 de lei. Așa reușesc de-mi mai iau lemne, să nu mor de frig. Acum nici lemne nu mai prea am”, a spus femeia.
După ce i-a murit bărbatul, tanti Floarea zice că a trebuit să găsească o soluție să supraviețuiască. Și cea mai la îndemână a fost să-și vândă cele câteva zeci de prăjini de pământ. Numai că o parte din bani i-a cheltuit cât a stat prin spital, cu piciorul. Apoi, cum avea nevoie de ajutor, a tocmit o vecină care să vină să-i facă treburile ce se impun în casă. „O plătesc tot din banii luați pe pământ, dar de doi ani de zile de când tot dau din ei, s-au cam terminat. Am să rămân și singură, și fără bani. Nu știu ce-o să mă fac”, a spus femeia.
„Măcar un ajutor social să-mi dea și mie”
Situația bunicii de 73 de ani este, în momentul de față, extrem de ingrată. Cum n-are niciun venit și nici ajutor social, ea nu este asigurată așa că dacă Doamne ferește, dacă are nevoie de vreun medic, trebuie să plătească. „Din ce să plătesc, spuneți și dumneavoastră… Din ce să plătesc dacă nu am nimic? Mă gândeam că-mi poate face și mie o pensie pentru piciorul ăsta, dar nu mi-a făcut, și eu nu știu pe unde să umblu pentru asta. Și nici nu pot… Am vrut ca măcar un ajutor social să-mi dea de la primărie, da nici de ăsta nu primesc, că cică n-am dreptul. Zice că am pământ, un hectar, care era pe numele soțului, o fâneață, dar s-a părăginit tot, au crescut mestecenii cât omu pe el. Eu n-am mai putut să-l muncesc. L-aș vinde, da nu-l vrea nimeni. Să-l ia primăria, că tot n-am ce face cu el, da să-mi dea și mie un ajutor social cât de cât”, a spus tanti Floarea.
Sărăcia și neputința se vede cu ochiul liber, peste tot în jurul ei. Toate lucrurile care altă dată veselau ochiul cu culorile lor vii, acum sunt terne, opace… Și păretarele, și cuverturile, și așternuturile, și perdelele… Cratițele în care pe vremuri femeia fierbea mâncarea sunt acum goale, puse unele peste altele, inutile și cu smalțul sărit. O singură cană spânzurată de-un rastel, în timp ce pe altul stau atârnate un polonic și două strecurători, vegheate de deasupra de o răzătoare cu tabla ruginită…
Pe masa pe care cine știe când cineva a așternut un petec de față de masă cu Moși Crăciuni, o farfurie cu resturi de mâncare adusă de vecini, acoperită cu un capac soios… o cutie goală de margarină… și un cofer vechi din plastic roșu. „Of, nu știu ce mă fac… Caut să merg, uite, și nu pot. Sunt singură și vai de capu meu… Omu singur e vai de capu lui. Da măcar un ajutor poate-o să-mi dea cineva și mie”, și-a mărturisit dorința cea fără de speranță, tanti Floarea.
Alimente, săpun și detergenți…
…cam asta și-ar dori să primească de Crăciun tanti Floarea, dacă cineva s-ar îndura să-i dăruiască. Ar ajuta-o să-i fie un pic mai bine măcar pentru o vreme, până când poate s-or gândi totuși cei în drept, s-o sprijine să aibă un venit. Până atunci însă, speranța septuagenarei se îndreaptă către noi. Așadar, dacă doriți, puteți să-i bucurați singurătatea făcând pentru ea ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp: să primească și ea un dar de Sărbători!
Vă așteptăm cu orice doriți să-i dăruiți, până vineri, la sediul redacției noastre! Alăturați-vă campaniei derulată de „Monitorul de Vrancea” și Asociația ȘAPTE și haideți să „Dăruim împreună pentru o lume mai bună!”.
