Cu mai mulți ani în urmă eram într-un tren reggio care mergea spre Iași. Ca să subțiez timpul, citeam ziare și priveam pe geam. Se însera, satele dispăreau vertiginos în urmă, iar câte o luminiță aprinsă trezea în mine acel nimb misterios al locurilor prin care treceam. În fața mea, în vagon, se aflau două bătrâne. Păreau două cucoane ce se cunoscuseră în acea călătorie, dispuse să-și povestească viețile așa cum poți auzi de multe ori prin trenurile de noapte.
Una dintre femei purta o pălărioară demodată ce o făcea caraghiosă și din când în când scotea de la piept o batistă mototolită cu care își ștergea ochii, îngânând, invariabil, pentru sine, dacă ați ști, doamnă, cum a fost în tinerețe… Cealaltă părea căzută definitiv în ruinele tăcute ale bătrâneții și intervenea rar, mulțumindu-se să asculte. La un moment dat bătrâna cu pălărioară pornise să povestească ceva despre un bărbat care murise tânăr, cu multă vreme în urmă. Se înecase în Dunăre pe un șantier naval, pe undeva pe la Brăila. De regulă nu suntem atenți la viețile altora, însă firul povestirii la ora aceea a înserării, în mersul trenului, părea un vinil de altădată care îmi dădea un sentimet de siguranță și bunătate.
Povestirile trec prin viețile noastre ca un ecou al fericirii și în mod natural își găsesc semnificațiile în misterul ireductibil al simplității. Cele două femei din fața mea intraseră în ritmul seducător al evocărilor și amintirilor din viețile lor lungi. Din când în când o auzeam pe bătrâna cu pălărioară șoptindu-i tânguitor celeilalte, fără noimă, dacă ați ști, doamnă, cum a fost în tinerețe… Povestea despre un bărbat pe care îl văzuse de câteva ori în viață, dar îl iubise nespus. Păstra cu sfințenie câteva scrisori de la el, iar pe ultima, în care bărbatul îi desenase cu stângăcie câteva flori incerte de cerneală, o primise, ca o farsă a destinului, după ce acesta murise.
Am ieșit de câteva ori pe culoar și am fumat, iar atunci când am intrat cele două bătrâne mâncau dintr-un pui învelit în hârtie. Mi-am adus aminte de un poem scris de Angela Marinescu în care cineva mânca dintr-un pui într-un tren de noapte, iar dincolo de ferestre, în întuneric, oasele mici ale puiului deveneau fosforescente și prindeau din nou aripi. Bătrâna cu pălărioară continua să povestească în timp ce rupea bucăți mici din puiul învelit în hârtie. După revoluție, cimitirul unde fusese îngropat nefericitul ei iubit trebuia mutat pentru construcția unui drum național și în mod bizar fusese înștiințată să se ocupe de formalități.
Din când în când trenul oprea în gări obscure din care nu urca nimeni. Noaptea era prologul perfect al povestirii. Bătrâna luase lada cu oasele scumpe ale iubitului ei din cimitirul expropriat și le mutase într-unul din apropierea apartamentului unde locuia. Erau, în sfârșit, împreună. Simțea din nou mișcările grațioase pe care le are sufletul. Atunci când am ieșit din vagon, la destinație, am auzit-o vag pe bătrâna cu pălărioară demodată, în urma mea, dacă ați ști, doamnă, cum a fost în tinerețe…
Să ne aducem aminte de legenda seniorului Jaufré Rudel de Blaye (anonim, sec.XIII) așa cum este redată aceasta în Istoria frumuseții (ediție îngrijită de Umberto Eco, apărută în România la Ed.Rao, 2005): „Jaufré Rudel de Blaye era un om nobil, era prinț de Blaye. Și s-a îndrăgostit de prințesa de Tripoli fără a o fi văzut vreodată, doar plecând urechea la vorbele frumoase pe care le rosteau pe seama ei pelerinii care se întorceau din Antiohia. Și despre ea compuse multe versuri pe melodii plăcute, dar cu cuvinte destul de modeste. Și din prea marea dorință de a o vedea se alătură cruciaților și se așternu la drum străbătând mările, dar pe corabie dădu o boală peste el și fu dus la Tripoli, într-un han, și toți știau că moartea îi e aproape. Toate acestea ajunseră la urechile contesei care veni la căpătâiul patului lui și îl îmbrățișă. El își dădu atunci seama că era vorba chiar de contesă și ca prin minune își redobândi auzul și mirosul și începu să-L laude pe Domnul pentru a-i fi îngăduit să trăiască atât cât s-o poată vedea: apoi muri în brațele ei. Iar ea dădu poruncă să fie înmormântat cu mari onoruri în casa Templului; iar apoi chiar în ziua aceea se călugări de prea multă durere pe care moartea lui i-o pricinuise”. (pag.167)
Sunt două povești care s-au petrecut la mare distanță de timp una de cealaltă, dar cu același înțeles.
LILI GOIA
