Agitația cotidiană nu putea rămâne un simplu factor disturbator printre adolescenți. Muzica agresivă, reclamele luminoase care se ivesc din toate colțurile, programele violente de la televizor, situația politică mereu în tranziție, care aduce stresul în inima părinților, participă toate la debandada generală. Tocmai de aceea, directorul liceului „Unirea” a propus o soluție de mijloc: miercurea, la radio, de acum încolo, se va difuza numai muzică simfonică. Elevii nu privesc cu ochi buni această reformă… culturală, ce le contrazice gusturile, prin definiție subiective, și până la urmă, deprinderile. „Serenada” lui Schubert nu va deveni niciodată un hit și neavând un ritm amețitor, nu va îndemna pe nimeni „on the dance floor”, dar viața merge mai departe, cu sau fără acompaniament de Chopin.
La harță cu întreaga cunoaștere
Adolescentul revoltat care a trecut în clasa a XII-a se vede față în față cu un termen-limită: bacalaureatul din vară. El începe să-și pună întrebări mai grele, visează la cariere strălucite și privindu-și cărțile de pe birou, îl încearcă un scepticism vecin cu ironia: la ce mă ajută toate aceste pagini aride? Din ce spun profesorii, ce aș putea eu oare extrage bun și folositor? Spiritul de frondă nu se menține tot timpul în limitele sugerate de politețe căci dacă I se prezintă cine știe ce lucrare a lui Paulo Uccello, adolescentul cască și strigă în gura mare: „Doamna profesoară, mă plictisesc!”. Unii, mai cuminți, își procură volume groase, adevărate ceasloave doldora de informație, și se pun cu burta pe carte, uitând că învățarea nu ține de cantitate ori de numărul de fraze pompoase asimilate pe minut, dar cine să mai vadă toate acestea când din toate părțile, se zărește stihia lumii de dincolo de liceu?
Cine ești tu să-mi spui cine sunt eu?
În această răzvrătire plină de patos, părinții riscă să se aleagă cu ce e mai rău deoarece primii vinovați în mintea adolescentului sunt mama și tata, ca și cum ei ar fi deschis cutia Pandorei asupra destinului copilului lor, condamnându-l la nefericire. Nici părinții nu își dau seama de ipostaza delicată în care se află și fără grija repercusiunilor, de dimineață până seara, susură în urechea odraslei: „Bacalaureatul va veni odată și odată! Bacalaureatul!”. Unii mai slab de înger încep să tremure, intrând într-un soi de psihoză, aparent bine mascată, dar alții, cei despre care discut acum, oamenii revoltați și plini de năduful întrebărilor, se iau de piept cu speranțele celor mai mari. „Fac ce vreau!”, „Nu știi tu ce îmi trebuie mie!”, „Nu te mai ascult demult!” sunt câteva dintre sloganurile preferate, laitmotive în certurile de rutină, dar în spatele tuturor acestor cuvinte, stă teama de viitor. Voi lua sau nu examenul? Sunt oare apt să trec mai departe? Ce e cu mine? De fapt, ce vreau eu de la viața asta care mi se arată din ce în ce mai deslușit? Din când în când, părinții ne oferă falsa șansă să ne enervăm pe ei, fugind astfel de răspunsuri, nu tot timpul comode.
Fără doar și poate, cel mai aspru conflict este cel pe care adolescentul îl poartă cu sine însuși. Nemulțumit de cine este, alteori prea arogant, rareori complet încrezător în puterile sale, el se izolează de eul său real, creându-și proiecții și himere, în care existența sa tensionată tinde să se refugieze. Adolescentul la urma urmei e un soi de copil mărișor care l-a înlocuit pe Bau-Bau cu examenul de Bacalaureat, doar că din poveste, a dispărut zâna cea bună și culmea, ea întârzie să apară, pretextând că binele nu se află în vârful baghetei ei, ci în fermitatea deciziilor noastre.
Colegiul Național Unirea
