Scriitoarea Passionaria Stoicescu s-a întâlnit, ieri, cu micii ei cititori la Secția pentru Copii și Tineret a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, ocazie cu care și-a lansat ultima ei carte, „Povestioare cu Ploaie și Soare”, și a prezentat „Almanahul copiilor 2014”, prima ediție de după 1989. De asemenea, în holul bibliotecii, Editura Carminis a pus la dispoziția cititorilor un stand de carte pentru copii, de la care micii elevii și cadrele didactice prezente la eveniment au putut achiziționa cărți la preț de editură. „Este o plăcere să fiți printre noi și trebuie să vă mărturisesc că poveștile dumneavoastră au însoțit și propria-mi copilărie. Copii, doamna Stoicescu a scris 60 de cărți din care 38 pentru copii, 15 de poezie și 7 de proză. A colaborat la multe reviste literare, este traducător, a obținut numeroase premii printre care, în 1995, premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii. În afară de acestea, am descoperit cu plăcere că dincolo de faptul că a fost cadru didactic, are și hobby-uri: pictează, face modelaje superbe și realizează și caligrame (mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafică a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie – n.r.)”, a spus Maria Cristina Olaru, purtătorul de cuvânt al Bibliotecii Județene. Așezați în jurul autoarei care de zeci de ani încântă, cu scrierile sale, copilărimea, elevii au ascultat plini de interes cele povestite de aceasta.
Încet, dar sigur, întâlnirea dintre Passionaria Stoicescu și participanții la eveniment s-a transformat ea însăși într-o poveste prin care au călătorit împreună. „Copii, voi sunteți sufletul meu! Și eu sunt un copil mare! Să știți că de Focșani mă leagă foarte multe, înainte de a fi scriitor, am fost învățător. Am făcut Școala pedagogică și apoi Facultatea de Filologie, deci sunt și profesor de limba română, dar la catedră am stat prea puțin. Deseori îmi fac reproșuri, oare nu trebuia să fiu eu cu copiii, de la catedră? Dar eu nu am trădat copiii, de fiecare dată m-am întors la voi cu un dar. O carte. Toată viața am lucrat ca redactor de carte sau de ziar. Știți voi ce face un redactor?”, a provocat scriitoarea copiii, care au început să intre în joc, întrecându-se să răspundă.
Astfel, cei mici au aflat ce face un redactor, care e diferența dintre un scriitor clasic și unul contemporan și mai ales, au aflat de ce numai unii oameni devin scriitori. „Mai întâi trebuie să citim. Din păcate, în ziua de azi se petrece o tragedie: puțini citesc, foarte mulți scriu și scriu niște tâmpenii. Pentru a ajunge să scrii o carte adevărată trebuie să citești și să răscitești! Apoi, trebuie să fie ceva din tine care să-ți dea bobârnacul dinăuntru, ca din tot ce-ai citit și ai observat să-ți vină să scrii! Dar trebuie să observăm, să privim… trebuie să fim curioși. De ce copiii nu mai sunt, oare, atât de curioși? Întrebări cu privire la scrisul unei povești, a unei poezii și le-a pus tot un copil: copilul meu. Seara, când mă așezam la masa de scris, el venea în spatele meu și mă mângâia pe la ceafă. «Ce faci?», l-am întrebat. «Îți caut poeziile și poveștile în cap!», mi-a zis. «Și le găsești?», zic eu. El, nu! Păi, pentru că nu te întrebi cum trebuie! Până să intre-n cap, unde stau poveștile și poeziile? În gând! Dar ca să intre în gând? Trebuie citit și răscitit și apoi vine dorința de a scrie. Scriitorul caută să afle taina de sub orice lucru, sentiment sau ființă. Scriitorul adevărat este un generos și un curajos. El se apucă și scrie, dar nu ține asta doar pentru el. Dă totul publicului larg și are curajul să vadă toți ce a scris el!”, le-a explicat Passionaria Stoicescu copiilor.
Povestea unei învățătoare scriitoare
Cele 25 de „Povestioare cu Ploaie și Soare” pe care atât copiii cât și cadrele didactice și celelalte persoane prezente la lansarea de ieri s-au întrecut să le cumpere, sunt prefațate de încă o poveste cât se poate de adevărată, despre autoarea însăși. Scrisă în stilul delicat-jucăuș atât de accesibil celor mici, „Povestea unei învățătoare scriitoare” relatează tocmai devenirea ca scriitoare a Passionariei Stoicescu ce, pentru o perioadă, a fost învățătoare aici, în județul nostru, la Åžcoala din Sihlea. V-o relatăm în continuare, așa cum a fost scrisă ea:
„A fost odată ca niciodată o învățătoare. Pentru că iubea foarte mult copiii, ea nu s-a mulțumit doar să-i ajute să descifreze tainele slovelor și ale cifrelor, ale sunetelor armonioase și ale culorilor, toate adunate în manuale, ci, dându-se de trei ori peste cap și revenind în lumea cea mică a copilăriei, a înțeles de fapt, că pentru ea aceasta însemna lumea cea mare și pură, lumea avântată a visului și a năstrușniciei. Și atunci s-a apucat să repovestească celor mici această lume minunată a lor, scriind cărți de poezii și povești, piese de teatru și dicționare, traducând cărți ale altor scriitori pentru copii din țări străine. De aceea, primul ei dar pentru micii cititori nu putea să poarte alt nume decât «Lume mică, lume mare» (1971). Apoi a urmat «Cartea jocurilor» (1978), inspirată din jocurile băiețeilor și ale fetițelor, închipuind viitoarele meserii, dorința de a cunoaște și de a înfăptui, descifrând câte puțin din taina lucrurilor și ființelor înconjurătoare.
Pentru a aduce cât mai aproape de orașele învăluite de nori de fum și de praf aerul proaspăt și verde al pădurii, întâmplările vietăților locuind în cetatea cea verde, a scris «Cartea pădurii» (1985), care a fost atât de îndrăgită de copii, încât a primit premiul «Trofeul micului cititor». Încurajată de acest succes, învățătoarea noastră a devenit, nici mai mult nici mai puțin, vrăjitoare! Dar nu una ca oricare, rea și pusă pe matrapazlâcuri, ci una bună și purtând numele «Vrăjitoarea Pană de Gaiță». «Poveștile» ei (1986), de asemenea premiate, sunt întâmplări adevărate, după care s-a scos și un disc Electrecord, purtând același nume.
Simțindu-se tare bine între cărți și școlari, primind de data aceasta chiar Premiul Uniunii Scriitorilor (1995), ea i-a învățat să se joace «De-a poveștile» (1989), le-a dăruit un calendar spornic la joacă, dar și la învățătură – «Calendarul fermecat» (1991), a evocat cu dragoste și recunoștință școala pe care a urmat-o și dascălii minunați care au ajutat-o să devină învățătoare și scriitoare, în cartea «Limba română avea ochi albaștri» (1995), i-a dedicat nepoatei sale, Miruna, vreo 15 cărți, una intitulată chiar «Una e Miruna!» (2002).
A alcătuit dicționare punând gramatica în versuri, ca să le fie elevilor mai ușor să învețe reguli și exemple uneori aride – «Dicționar de antonime», «Dicționar de paronime» și «Dicționar de antonomaze» (1996-1997), a ajuns chiar «Acasă, la povești» (2002), s-a întâlnit cu «Moș Crăciun» (2003) și cu «Sfântul Valentin» (2003), a scris teatru pentru cei mici – «Șoricelul mofturos» (2010), înmuindu-și tocul chiar în «Călimara fermecată» (2012) și a adus un elogiu verdelui și naturii în «Pădure, dragă pădure!» (2012). Și ce să mai lungim povestea, după atâtea cărți publicate, s-a dat iar de trei ori peste cap și a ajuns și la Bologna, în Italia, unde în 2011, la Târgul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret, a reprezentat România cu un stand personal. Iar acum a pornit din nou la drum, prin ploaie și soare, cu aceste povestioare…”.
