Câteodată mi se intâmplă să am nevoie de singurătate. Din dorința provincială de a fi nerealist și o plăcere egoistă a anonimatului. Într-o astfel de stare ies din strânsura orașului și, instinctual, cu o condamnabilă vocație a înfrângerii, iau drumurile cunoscute și dragi ale munților. Probabil monahii să aibă un astfel de sentiment calm al abandonării prin care se dăruie, de bunăvoie, solitudinii și lui Dumnezeu. Față de aceștia, trebuie să recunosc, eu o fac cu oarecare dexteritate intelectuală pe care uneori o detest.
Duminica trecută, împreună cu profesorul Ion Purdel am făcut o drumeție candidă prin pădurile de pe Măgura Odobeștilor. A fost soare, iar pădurea, abia înmugurită, surâzătoare. Însoțitorul meu care a avut și rolul plăcut de ghid este un fel de enciclopedist al locurilor, așa încât, pentru o zi întreagă, în voia plimbării, m-am lăsat sedus de povestirile și informațiile domniei sale despre ținuturile Vrancei. Domnul IP este profesor de matematică la școala din Găgești, dar, în mod surprinzător, este atât de pasionat de istorie încât face studiu și cercetare în zonă pe cont propriu. Este un om modest, discret, chiar sfios, cu o frumusețe a timidității pe cale de dispariție astăzi. Mi-a arătat cărările de iarnă ale cerbilor și mi-a vorbit cu minuțiozitate despre toponimia locurilor, mi-a arătat cu desfătare ascunzișurile unde se găsesc hribii sau ghebele de toamnă care cresc în buchete atât de mari, încât ai sătura o obște cu ele, mi-a vorbit despre ultimul prinț cuman care și-ar fi găsit sfârșitul seniorial pe undeva prin zonă, de Varlaam sau Daniil Panonianul despre care s-a documentat și a strâns cu pasiune excentrică întreaga viață materiale (nepublicata încă), mi-a arătat schiturile izolate din inima pădurii și tranșeele germanilor din primul război mondial, acoperite de vegetație. Domnul IP face parte din acea categorie de oameni a căror preocupare supremă este studiul și este oarecum nedrept că rezultatele cercetărilor făcute de domnia sa în zonă nu sunt strânse într-o carte și tipărite.
Drumeția de pe Măgură mi-a adus aminte de Montan Club Milcov (MCM) care, prin anii ’80 funcționa pe lângă BTT și avea alocat buget anual (niciodată nu se cheltuia în întregime, oricâte eforturi se făceau). Atunci au fost marcați cu seriozitate munții Vrancei, pentru prima oară cu viza Federației Române de Turism Amator (FRTA). Era un grup frumos, vesel și gălăgios care, în vremea aceea, în munți, celebra natura și cânta cu naturalețe despre iubire, poezie și libertate. Astăzi există mai mult pesimism decât era atunci. Cel mai mult îmi plăcea un imn pe un text din Vladimir Vîsoțki (FOTO) pe care căutam să-l imităm în rusește, Munții cei mai frumoși sunt munții pe care n-am urcat niciodată… Cântându-l împrejurul vreunui foc de tabără, cu dulcea nepăsare a tinereții, nutream senzația clară că aveam permisiunea să ne facem planuri și puteam călători oriunde în lume, către niște munți pe care n-aveam să urcăm niciodată. La urma urmelor, libertatea este o chestiune de mentalitate, iar munții aceia se găseau, de fapt, în inimile noastre. Atunci a fost publicată în celebra colecție Munții noștri, cartea Munții Vrancei semnată de Florin Roman (nr.47 din Colecție, Ed.Sport-Turism, București, 1989), astăzi aproape uitată. Èšineam ca la ochii din cap la colecția Munții noștri și dacă se întâmpla să-mi lipsească vreun număr, îl căutam prin anticariate sau decupam cu grijă monografiile din fosta Românie pitorească făcute de Emilian Cristea (pentru Bucegi și Piatra Craiului), Ion Ionescu Dunăreanu (Iezer), Nae Popescu (Retezat), Ovidiu Manițiu și Ilie Fratu (Făgăraș), Ioan Stănescu (Ceahlău), Walter Kargel ș.a.m.d.
Câțiva ani după revoluție, împreună cu bunul meu prieten Marian Oancea, am continuat cu regularitate turele din munții Vrancei, cel mai adesea vara. Ne impuneam de bunăvoie o disciplină severă legată de perioadele de urcare și traseele de străbătut care, cu timpul, a fost concurată în chip nefericit de capitalismul românesc. Ieșirile s-au rărit și astăzi am sentimentul că o perioadă din viețile noastre s-a încheiat definitiv. Există un vers din Fernando Pessoa care spune că, într-o descriere, câmpul este mai verde decât de obicei. La fel munții pe care nu mai urcăm astăzi, sunt mai înalți și plini de mistere deoarece în mod profund așa și este.
Călătoriile în munți, cu rucsacul în spate, cu cortul, desăvârșesc în multe privințe existențele noastre simple. În perioada comunismului românesc erau drumuri inițiatice, expediții oculte în inima pură a naturii primitive. Înălțau spiritul și subvenționau dorințele noastre de aventură intelectuală. În fiecare vară studenții luau cu asalt trenurile aglomerate spre munți din nevoia explicabilă de evadare din cotidianul politic opresant. Se sărutau și cântau, de multe ori la chitară. Și astăzi pot fi convins cu ușurință că drumurile în munți pot întreține o idee despre decență, virtuțile sănătății fizice, despre bucuria vieții și, în general, despre frumusețea naturală a omului. Oricum, o părticică (vie) din mine va rămâne pentru totdeauna captivă în munți, de parcă aș fi împărțit în două, la cum o altă parte a rămas prizonieră eternă în armura lui don Quijote, pe drumurile Andaluziei.
LILI GOIA
