Strigoiu’, maicăăăă, a țipat bătrâna și a intrat repede înapoi în casă, după ce m-a văzut goală în lumina unei luni pline, rotunde. Ieșisem să mă spăl la cișmeaua din curte, n-aveam de unde să știu că la ora aceea, când nopțile chiar sunt bântuite de strigoi, tanti Zanfira n-avea somn.
A doua zi de dimineață, am pornit cu El și niște prieteni pe un lung drum și pe o mare căldură, să batem dealurile Vrancei, în căutare de niscaiva fructe de pădure. Zăceam pe buruienile mustind de verde, într-una din acele veri când pământul se prea dăruiește, când umbra e prea leneșă.
El îmi mângâia părul și-mi promitea nopți cu și mai mult, dar eu mă gândeam la casa lui din mijlocul pustietății, a cărei curte cădea într-o râpă, și la copilul lui cu părul zburlit, care se juca într-o cadă aterizată cumva dintr-un univers paralel.
Urcam și coboram tărâmurile gârbove, adăstam în luminișuri, fără să mă uit la El. Aș fi vrut să am aripi uriașe care să mă ducă de acolo, de lângă barba lui și mirosul de bărbat stors, veștejit, trezit de câțiva stropi de tinerețe, dar căruia aveau să-i dispară din ochi luminițele acelea pe care nu vroiam să le transform în flăcări.
De mână cu nevastă-sa, prietenul lui mă privea pe furiș, lăsând capul în jos când îi surprindeam căutătura de puști dus pentru prima oară la femei. Lasă-l, de data asta nu, mi-am spus văzând-o tristă și plânsă.
L-am uitat în oraș, în soare. Am tras în piept mirosul asfaltului topit și-am știut. Eram acasă.
