Soarele strălucea atât de tare încât țineam ochii mijiți mai mereu, așa că totul părea, cred, altfel decât era. Vasile venise cu partidul pe litoral. Era din Timișoara. Avea ochii verzi-albaștri precum Marea Neagră, pielea bronzată și dinții albi. Avea un prieten pe care nu-mi amintesc cum îl chema, dar știu că avea părul creț, aceeași piele bronzată și aceiași ochi verzi-albaștri.
Stăteam la terasele din Costinești și mă uitam la mesele din lemn zgâriate de vreme și de turiști, de nisip, de ploaie, de infinita putere a mării ce macină oameni și lucruri. Ne târam apoi spre mare ca să ne binecuvânteze cu răcoarea ei, cu valurile pe care săltam ca niște delfini tineri ce eram.
Mergeam la întâlnirile de partid (între timp dispărut de pe scena politicului) în slipi și papuci de plajă, ascultând fără să auzim cuvintele unor domni la cămașă și cravată. Plecam apoi căutând nisipul precum însetatul apa și ne lăsam jupuiți de el, într-o euforie pe care doar cei dependenți de mare o simt.
Într-o noapte am plecat împreună căutând răsăritul printre stelele încăpățânate. Îmi aduc aminte de o stâncă de culoarea și textura cărămizii, apoi de soarele ce apărea între picioarele mele. Vasile a fost primul bărbat din viața mea. Pieptul lui era tânăr, tare, inima îi bătea cu putere, iar eu mă uitam cum lumina cucerește marea și mă simțeam zeiță, stăpână a apelor și cerurilor, a pământului pe care el mă iubea și nu credea, când îi spuneam, că e primul.
Ne-am ridicat apoi și ne-am uitat la culorile orizontului, eu spunându-mi că nu-l voi uita niciodată, el întorcând din când în când privirea spre mine și spunându-mi că sunt „atât de frumoasă”.
Am găsit apoi covrigi și lapte acru, un mic dejun pe care l-am înfulecat tot acolo, pe plajă, mai flămândă ca niciodată, lupoaică tânără, în brațele lui, înfășurați într-o pătură care nu știu de unde apăruse, probabil uitată de alții.
Åžtiam că acele momente îmi vor rămâne veșnic în amintire, vedeam devenirea mea ca femeie, trăiam într-un matriarhat ce dărâmase ordinea de până atunci a lucrurilor.
Vacanța părea lungă cât un secol, iar după amiezile se scurgeau mai leneș ca mierea. În căsuța din lemn în care stăteam era prea cald ca să respir, dar nu prea cald ca să mă întreb: ce gust are prietenul lui?
(Va urma)
