Copoiul ardelenesc, singura rasă de câini de vânătoare creată pe teritoriul României, riscă să dispară în următorii ani, motiv pentru care crescătorii vor să înființeze, după 15 februarie, un club în care să fie înscriși toți cei aproximativ 40 de proprietari de copoi cu pedigree din țară. „În România sunt aproximativ 40 de crescători de copoi ardelenesc cu pedigree. La aceștia și la cele mai puțin de zece canise din România sunt mai puțin de 500 de copoi cu acte, iar rasa riscă să dispară din România în următorii ani dacă nu se face ceva”, a declarat Teodor Dan, președintele asociației Copard, care se ocupă de câinii din rasa copoi ardelenesc.
El spune că cel mai mare pericol pentru copoiul ardelenesc sunt încrucișările necontrolate. „Pentru a controla această rasă vrem să înființăm un club al copoiului ardelenesc, unde proprietarii să se cunoască între ei și să militeze pentru păstrarea rasei. După 15 februarie, când se va încheia sezonul de vânătoare, asociația Copard și mai mulți crescători de copoi ardelenesc din Bistrița, Alba, Timiș, Sibiu și alte zone se vor întâlni să discute statutul asociației. Încercăm să obținem suport material și să atragem cât mai mulți crescători de copoi ardelenesc”, a adăugat Teodor Dan. Membrii fondatori ai Copard sunt Consiliul Județean Alba, Romsilva, prin Direcția Silvică Alba, Asociația „Alba Verde” și Teodor Dan.
În 1947, rasa copoiului românesc cuprindea trei varietăți distincte, și anume copoiul carpatic, copoiul dobrogean și copoiul ardelenesc. Între timp, primele două varietăți au dispărut, iar copoiul ardelenesc a fost omologat în anul 1966 ca rasă ungurească, după ce ungurii au achiziționat numeroase exemplare de copoi din Ardeal. Potrivit Copard, copoiul a cunoscut perioada de glorie în evul mediu, când era câinele de vânătoare preferat de nobilimea din Ardeal. Cu timpul, rasa a fost utilizată doar în zonele înalte și împădurite, greu accesibile, din Carpați.
Din cauza terenului foarte variat, au luat naștere două varietăți de copoi ardelenesc – copoiul mare și copoiul mic – dar s-au făcut permanent împerecheri între cele două varietăți. La origini, copoiul mare era utilizat pentru vânătoarea animalelor mari, iar cel mic pentru vânatul de talie mică (vulpe, iepure) pe terenuri acoperite, precum și pentru vânătoarea de capre, în regiunile stâncoase. La începutul secolului XX, copoiul aproape dispăruse. Creșterea și selecționarea lui au fost reluate în 1968, dar varietatea de talie mică a dispărut.
Copoiul ardelenesc este un câine inteligent și curajos, care are un simț olfactiv foarte dezvoltat cu ajutorul căruia trebuie să descopere urmele vânatului în pădure sau urma de sânge a vânatului rănit pentru a fi recuperat. Are un simț de orientare în teren extraordinar, el nu se pierde niciodată și se întoarce întotdeauna la locul de unde a pornit goana.
