DÂRJÃLÄ‚, dârjale, s. f. (Reg.) 1. Băț lung și gros; bâtă, ciomag, măciucă; p. ext. mâner al unei unelte; coadă. 2. Prăjina lungă a îmblăciului, de capătul căreia este legat hădăragul. [Pl. și: dârjele] – Bg. dăržalo.
Sursa: DLRM (1958)
dîrjálă (-jéli), s. f. – 1. Mîner, toartă. – 2. Manivelă. – 3. Nuia, băț. – Var. dîrja, dîrje, odîrje. Sl. družalo „manivelă”, cf. bg. dărzalo (Candrea, Scriban), și, pentru ultima var., sb. održa.
Sursa: DER (1958-1966)
TÂNJÃLÄ‚, tânjeli, s. f. Un fel de proțap care se foloșește pentru a prinde a doua pereche de vite în jug, pentru a lega de jug uneltele agricole cu tracțiune animală sau pentru a transporta greutăți mari. â—Š Expr. A se lăsa pe tânjală = a) (despre animale de tracțiune) a trage foarte încet (sprijinindu-se pe tânjală); b) (despre oameni) a lucra încet, cu lene; a neglija sau a amâna lucrul. — Et. nec.
Sursa: DEX ’09 (2009)
TÂNJÃLÄ‚ s. (TEHN.) (reg.) prigon, tânjel, (Mold.) tânjălău, tânjelar. (~ la car.)
Sursa: Sinonime (2002)
