În satul Bodești, comuna Vrâncioaia, soții Ion și Steluța Tufănoiu, în vârstă de 54, respectiv 36 de ani, se străduiesc să le asigure celor patru copii și bunicilor acestora un Crăciun cât de cât mai altfel, decât toate celelalte zile din an. Niciunul nu are vreun venit sigur, dar supraviețuiesc din cele câteva animale pe care le cresc pe lângă casă. Banii obținuți, însă, din vânzarea acestora nu acoperă nici pe departe toate nevoile acestor oameni. Zilele trecute, i-am găsit pe trei dintre cei patru frățiori așezați cuminți, în sala de clasă a școlii din sat, cântând triști colinde. Cel mai mare dintre copii era așteptat să vină acasă de la Åžcoala din Spinești, unde este elev în clasa a VII-a. Din rândurile următoare veți afla cum se derulează viața acestor copii acolo, într-un sătuc al Vrancei, unde liniștea, de grea ce e, pare că te transpune efectiv într-o existență paralelă! Dacă doriți să trimiteți câte ceva acestei familii, astfel încât să le bucurați sărbătorile ce se apropie, puteți contacta primăria comunei Vrâncioaia, primar Ionică Danțiș, la telefon 0237.671.056.
Dăruiți! Și bucurați-vă că o puteți face!
Dacă v-ați rupe un pic de agitația orașului acum, în prag de Crăciun, dacă v-ați urca pur și simplu în mașină și ați porni să vedeți viața oamenilor din satele îndepărtate ale Vrancei, fie i-ați invidia, fie v-ați întoarce acasă cu inima ruptă și mulțumind Cerului pentru ceea ce aveți, oricât de puțin ar fi aceasta… Noi, orășenii, parcă nu mai avem timp să ne vedem unii pe ceilalți, să ne ascultăm cu adevărat, să ne bucurăm pe deplin de un moment sau altul de răgaz alături de ai noștri…
Însă, acolo, departe, unde cu greu ajungi cu mijloace motorizate, unde oamenii par să cunoască limbajul tainic al naturii și al sălbăticiunilor din întunecimea codrilor, viața curge, parcă, după alte coordonate, în alt ritm și are cu totul alte valori decât cele cunoscute de noi, răsfățații tuturor apanajelor civilizației. Într-un astfel de sat, Bodești din comuna Vrâncioaia, i-am găsit pe frații Tufănoiu, pe părinții lor, Steluța și Ion, și pe bunici, Ghiță și Ioana Ghimpu, în vârstă de 78, respectiv 74 de ani.
Doi bunici chinuiți de dureri trupești
Am lăsat mașina în „centru” cum s-ar spune, lângă școala micuță, dar cochetă a cătunului și am pornit pe uliță spre casa acestor oameni. Liniștea care ne-a însoțit pașii a fost primul lucru care ne-a atras atenția, o liniște aproape palpabilă, precum o mantie așternută peste casele mici, peste copacii desfrunziți, peste văile și înălțimile depărtării… peste tot ce vedeai cu ochii. Nici în ograda împrejmuită cu gardul rudimentar, în care stăteau una-ntr-o parte, una în cealaltă, cele două case mititele puse acolo parcă în joacă, de o mână de copil, nu se auzea nimic. Mai că ne convinsesem că nu-i nimeni acasă, când o femeie încă tânără a deschis ușa, curioasă, și ne-a invitat să stăm de vorbă în casa socrilor ei. O casă ce bate bine suta de ani, ridicată de mâini meștere, cu tavane îmbrăcate într-un soi de lambriu ingenios, făcut la mână de meșteri care acum nu mai sunt…
Într-una din cele două odăi odihneau o bunică și un bunic, adunați de umeri și cu trupuri oarecum „intrate la apa” vremilor ce au trecut peste ele. „Aici stăm dintotdeauna. Casa e făcută de tata, a murit săracu în război… Mă mișc greu, mă chinuie artrita asta… Ce să-i faci… bătrânețile… Nici la doctor nu ne putem duce că dacă n-avem niciun venit, nu suntem asigurați am auzit. Ne oblojim cum putem”, a explicat, ridicându-se cu greu, moș Ghiță.
Nevasta lui, tanti Ioana, mai vorbăreață și parcă mai în putere decât el, a povestit blajin că ăsta-i mersul vieții oamenilor de acolo. Că au trăit mereu cu credința că pacea sufletească nu o ai decât dacă știi să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu-ți dorești ceea ce știi că nu poți avea niciodată. Și astfel, dacă te lovește soarta cu vreun necaz, vei putea să-ți „lingi” rănile și să mergi mai departe atâtea zile câte ți le-a lăsat Dumnezeu. „Am avut doi copii. Băietul a murit când avea 22 de ani, într-o primăvară… De la o amigdalită… Era devale, la muncă, s-a dus și el să mai câștige o bucată de pâine. A răcit tare, a făcut febră și până să ajungă la spital a murit… Vai de noi, că n-aveam bani nici să-l băgăm în pământ… E în poze, acolo… „, ne-a îndreptat tanti Ioana, cu o mișcare a capului, atenția către tabloul afumat, cu poze decolorate, agățat în colțul unuia dintre pereți… „Așa că am rămas cu fata asta, cu nepoții, cu ginerele… Am muncit și noi cum am putut toată viața, la vie, la brazde, la cosit… Acum nu mai putem, că ne-a ajuns bătrânețea la oase. N-avem bani, dar avem oleacă de pământ. Dă păpușoi, pe care îl mănâncă animalele. Că dacă nu creștem animale n-avem ce mânca maică.. E greu la bătrânețe… Ori credeți că Crăciunul nostru mai e ca altă dată? Nu mai e, maică… că nu-i de unde…”, a spus, blând, tanti Ioana.
Supraviețuirea înseamnă muncă
Steluța, fiica celor doi septuagenari și mama celor patru frățiori care erau la școală, a povestit că nici situația lor nu e mai bună. Cu toate astea, nu s-au așteptat vreodată să intereseze pe cineva, chiar și numai în preajma Crăciunului, soarta lor. Locuiește cu soțul său, Ion, care era plecat la muncă, și cu cei patru copii în cealaltă casă din ograda bunicilor. S-a măritat la doar 17 ani, crezând că ăsta e singurul drum al fetelor din satul ei, însă dezamăgirea n-a întârziat să apară. A făcut un copil cu primul soț și după ceva vreme, acesta a plecat luându-i și primul său născut. „Acum are 18 ani… Ion este al doilea soț și este un bărbat tare bun. E mai în vârstă și a fost marinar, a umblat prin toate mările… I-a ajutat pe toți frații lui, iar acum, noi am rămas cam singuri. Lucrează și el pe unde poate, la târlă, la oi…. Trăim din alocații și din ce putem obține de la vaci și oi. Nu-i ușor”, a spus femeia.
S-a străduit să-și trimită copiii la școală întotdeauna curați și îmbrăcați, chiar dacă școala în satul lor e formată doar dintr-o clasă în care învață micuți de la vârsta grădiniței și până la clasa a IV-a. „Cristinel, cel mare, care are 13 ani, e la școala din satul Spinești, că este deja în clasa a VII-a. Ne dorim să învețe toți carte, că poate le-o fi mai bine pe viitor”, a spus Steluța. Cum nu știa dacă micuții ei i-au scris lui Moș Crăciun și nici ce ar putea să-și dorească aceștia, ne-am îndreptat spre cocheta școală din „centrul” satului, să-i întrebăm.
Colinde către nicăieri…
Nici n-am trecut bine pragul holului școlii, de-o curățenie ce ar putea face să crape de invidie multe dintre cadrele didactice ale unor unități de învățământ mai mari, că liniștea cu care încă nu ne obișnuisem a fost spartă de sunetele limpezi, pure ale unui colind cântat de glasuri de copii. Ne-am oprit o clipă, de frică să nu stricăm frumusețea notelor muzicale ce răzbăteau de după ușa clasei. Doar o clipă, apoi, curioși, am ciocănit și am intrat. Și vreo zece perechi de ochișori, plus cei ai învățătoarei, ne-au întâmpinat curioși, cercetători. Da, copiii Steluței erau cu toții acolo, Cătălina și Andreea, de 4 și 5 ani, și fratele lor mai mare, Adrian, elev în clasa a IV-a, alături de colegii lor mai mici sau mai mari. Și da, e adevărat – ne-a spus învățătoarea – sunt copii buni și cuminți, la fel ca și ceilalți colegi de-ai lor, care îl așteaptă, măcar la școală dacă nu și acasă, pe Moș Crăciun. „De aceea învățăm colinde, am făcut și un concurs de desene, la care Cătălina și Andreea s-au clasat pe locul II. Noi sperăm să vină Moș Crăciun și la noi, mai ales că nu l-au văzut niciodată de adevăratelea”, a spus învățătoarea.
Cei trei frați n-au îndrăznit să spună, totuși, ce-și doresc. Ca și cum astfel s-ar fi apărat – inconștient – de vreo dezamăgire, și-au ascuns bine dorințele în suflet și au continuat să cânte și să facă să zboare colindul tot mai sus, mai sus, deasupra ochilor triști… departe, departe, către sufletul mult așteptatului Moș Crăciun. Colindul lor de copii sărmani, colind pornit din clasa aceea mică și frumoasă a școlii satului pierdut prin munți și plecat, parcă, spre nicăieri…
Dacă cineva dintre dumneavoastră, care ați aflat povestea lor, veți putea să faceți auzit colindul și urechilor lui Moș Crăciun, astfel încât acesta să-și îndrepte pașii și spre casa acestor frățiori, le veți face cea mai mare bucurie! Și dacă bunul Moș nu știe drumul, ca să nu se rătăcească îl poate chema în ajutor pe primarul comunei Vrâncioaia, Ionică Danțiș, la numărul de telefon 0237.671.056.
Dăruiți! Și bucurați-vă că o puteți face!
