Dacă în zilele noastre tinerii nu prea dau ghes să învețe o meserie ca ucenici, în urmă cu un secol, ucenicia la locul de muncă era, potrivit documentelor vremii, cam singura metodă prin care focșănenii se calificau în ocupația care mai apoi le asigura pâinea cea de toate zilele. În timp ce astăzi, la nivelul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) Vrancea figurează angajați ca ucenici doar 30 de tineri vrânceni – și doar pentru meseria de confecționer, cu 100 de ani în urmă focșănenii se puteau califica încă de copii, în ocupații care de care mai diverse: zăhărar sau fierbător, modistă, hornar, caretaș, lingereasă, brodeză, geamandar, poșetar, șuncar, opincar, ceaprazar, cufărar, șepcar, bărbier, perier, lumânar, săpunar, misit, birjar, carminagiu, cursar, papugiu, căpraș pe trăsuri, târlicar, lustragiu, lucrător de perii și puțar sunt doar câteva dintre meseriile deprinse după luni sau chiar ani de grea ucenicie. Iar aceste meserii se practicau îndeosebi la periferia orașului, centrul fiind rezervat doar pentru activitatea de negoț. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianurie 1912 aducea „dispozițiuni” clare cu privire la exercitarea meseriilor, dar și în ce privește patronii. Din păcate, putem constata că după 100 de ani ucenicia a cam dispărut, însă metehnele patronilor au rămas aceleași!
Cum au făcut, cum nu, se pare că străbunicii noștri au reușit să trăiască într-o societate în care șomajul – în caz că ar fi existat acest cuvânt pe atunci – nu prea dădea bătăi de cap decât celor leneși. Ei știau una, și bună: că fiecare trebuie să muncească dacă vrea să aibă ce mânca, așa că, în afara celor ce practicau negoțul, toți se pregăteau încă de mici în felurite și nemaiauzite (astăzi) meserii. Astfel, ei se puteau tocmi călfițe și ucenici încă de la 11 ani, drepturile și îndatoririle lor, dar și ale patronilor, meșterilor, calfelor, lucrătorilor și muncitorilor fiind strict reglementate de legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianuarie 1912. Încă de pe atunci exista perioada de probă, aceasta fiind diferită în funcție de statutul fiecăruia. „Ucenicul și călfița sunt sub ascultarea și ocârmuirea părintească a patronului. În lipsa acestuia, ucenicul sau călfiță datorește aceeaș ascultare meșterului sau calfei care îi ține locul. Orice învoială dintre ucenici, călfițe, lucrători, muncitori, calfe, meșteri și patroni nu va fi desăvârșită decât după trecerea unui timp de încercare. Acest timp va fi de o lună pentru ucenici și călfițe și de 15 zile pentru ceilalți”, spunea legea.
Patronii erau definiți, acum 100 de ani, ca fiind „meșterii cari lucrează singuri, pe socoteala lor, precum și acei cari întrebuințează în exercitarea meseriei lor ucenici, călfițe sau calfe, se numesc patroni. De asemenea se numesc patroni și întreprinzătorii industriali care întrebuințează în lucrarea lor și ucenici, călfițe, calfe, meșteri, lucrători și muncitori”. Niciunul dintre aceștia nu putea exercita o meserie pe „socoteala sa proprie și a-și face din meserie principala sa ocupațiune”, dacă nu va avea carte de meșter.
Măsuri… seculare de combatere a exploatării copiilor
Încă de atunci, legiuitorul a ținut cont de posibila exploatare prin muncă a copiilor, astfel încât a cuprins în respectivul act normativ prevederi speciale în acest sens. Dacă în ziua de azi munca celor sub 15 ani este interzisă, pe atunci părinții își puteau tocmi copiii călfițe sau ucenici încă de la 11 ani, cu anumite condiții, iar femeile aveau și ele regim special. „Învoelile în numele nevârstnicilor se vor încheia în scris de cei cari îi îngrijesc, sau de președintele breslei. De la vârsta de 11 -15 ani nimeni nu poate fi îndatorat să lucreze în fabrici, întreprinderi industriale, ateliere, mai mult de 8 ore pe zi; iar dela 15-18 ani peste 10 ore pe zi. Femeile, însă, nici dela 18 ani în sus nu vor fi îngăduite să muncească peste 11 ore. Această îngăduire nu se va acorda decât în acele industrii unde există o strânsă legătură între munca femeilor și aceea a bărbaților și unde încetarea muncii unora ar atrage suspendarea muncii celorlați. Femeile nu pot fi întrebuințate la lucru 6 săptămâni după facere. Pentru această lipsă, ele nu-și pierd locul din atelierul sau stabilimentul unde lucrează”, zicea legea, precizându-se că munca trebuie musai întreruptă timp de o oră, pentru odihnă, în fiecare zi. „Ucenicii mai tineri de 15 ani și ucenicele mai tinere de 17 ani nu pot fi întrebuințați noaptea la lucru, și anume: dela 1 Octomvrie până la 31 Martie, dela orele 8 seara până la 6 dimineața, iar de la 1 Aprilie până la 30 Septemvrie, dela orele 8 seara până la 5 dimineața”, mai reglementa actul normativ.
Patronul era obligat să învețe pe ucenici și călfițe meseria respectică, să-i pună la munci ușoare, potrivite cu vârsta și puterile lor, ba chiar să se îngrijească de creștea lor morală și religioasă. Acesta mai avea datoria „să silească pe ucenici și călfițe să meargă la școala de ucenici a corporației, a fabricii sau a comunei. Să privegheze curățenia lor; în caz de boală sau accident să vestească corporația și pe părinți sau pe acei cari îi îngrijesc”.
Salariul ucenicului sau călfiței mai mic de 16 ani se plătea, de către patron, părinților acestuia, dar numai după „scăderea cotizației pentru asigurarea în contra boalei”. Dacă se dovedea că părinții nu cheltuiau banii în folosul copiilor lor ucenici sau călfițe, patronul înștiința președintele breslei care își dădea acordul ca banii să fie dați direct acestora.
Meserii din Focșaniul de altădată
Prin anii 1930, focșănenii se puteau angaja sau tocmi ca ucenici sau călfițe în meserii pe care astăzi nu le mai întâlnim pe nicio listă a locurilor de muncă vacante. Florin Dîrdală, custode la Arhivele Naționale, filiala Vrancea a găsit în documentele vremii ocupații ca: zăhărar sau fierbător, modistă (de la modă), hornari, caretași (cei ce fac trăsuri închise, pe patru roți), lingereasă (lenjereasă), brodeză, geamandar (care face geamantane), poșetar, șuncar (făcător și vânzător de șuncă și cârnați), blănar, ferari de moare, olari, căciulari, ungători și mașiniști la mașinile de vapori, pavator, opincar, ceaprazar (fabricant și negustor de chipie sau alte obiecte de uniformă militară), cufărar, șepcar, tinichigiu-ornamentist, bărbier, perier, lumânar, săpunar și rihtuitor. De asemenea, focșănenii mai lucrau ca și constructor de poduri în lemn, tapițer, cantor, misit (intermediar, samsar), birjar, carminagiu, cursar (care face sau vinde capcane), papugiu, pictor de firme, comisionar, căpraș pe trăsuri, moașe, boiangiu (vopsitor textile), plăpumar, papucar, târlicar, lustragiu, lucrător de perii și bidinele, puțar (fântânar). Aceste meserii se practicau îndeosebi la periferia orașului, lăsând centrul doar pentru activitatea de negoț.
Deși pregătiți temeinic în meseriile lor, muncitorii calificați erau, însă, extrem de prost plătiți. „Din declarația dată de un meșter în 1935 aflăm un șablon de viață de lucrător. Rămas orfan de mic, a făcut 4 ani de ucenicie grea la un patron de atelier de construcții de fier, dar a învățat temeinic meseria așa încât a fost angajat la Arsenalul Marinei și Atelierele Navale de la Dunăre, la construcția și repararea cazanelor de aburi ale mașinilor și la repararea vapoarelor. La nici 30 de ani deschide un atelier de construcții și reparații mecanice, la Focșani. Participă la primul război mondial cu atelierul improvizat pentru reparații de automobile. Între anii 1911-1935 a pregătit peste 35 de ucenici, mulți ajunși bine pe la CFR, Ateliere de Aviație, șefi de garaje. Cu toată priceperea acestui meșter și meseria lui destul de căutată, în declarația pe care o dă Camerei de Muncă Focșani recunoaște că abia își duce traiul de pe o zi pe alta”, a povestit custodele Florin Dârdală.
Metehnele patronilor, aceleași ca acum un secol
Dacă la capitolul calificare prin ucenicie înaintații noștri stăteau foarte bine, realitate care a dispărut aproape total odată cu trecerea timpului, patronii au rămas, pare-se, cu aceleași metehne care fac viața grea salariaților și în zilele noastre. Ceea ce s-a păstrat negru pe alb într-o petiție a meseriașilor unui patron din perioada interbelică, se cam regăsește, din păcate, și astăzi. „Salariul prost plătit, ore de lucru nerespectate, adică în loc de 10 ore se lucrau câte 16 – 18 ore, stare igienică detestabilă, neînțelegere pentru cei bolnavi, nerespectarea repaosului duminical, lucrul pe perioada nopții plătit necorespunzător. În perioada sărbătorilor legale, cu excepția duminicilor, deși meseriașii aveau convenție cu patronii să încheie lucrul la orele 13.00, aceștia îi țineau până la 16.00, 18.00 sau chiar 20.00, etc.”, detaliază Florin Dîrdală. Nu-i așa că vă sună… cunoscut?
Camera de Muncă Focșani, sub conducerea lui Radu Iliescu în deceniul al treilea al secolului XX, se implica în toate neînțelegerile dintre patroni și angajați, încercând să asigure respectarea unui cadrul legal și în această zonă socio-economică, de la timp de lucru până la procurarea de către patroni a echipamentelor pentru muncitori, calitatea produselor, plata corectă pentru activitatea depusă de salariați , plata legală a taxelor către Fisc și a asigurărilor de pensie, boală și deces către Oficiul de asigurări sociale Focșani. „Viața grea a meseriașilor angajați și cruzimea multor meșteri patroni a dat apă la moară micii formațiuni a Partidului Comunist Român, care a susținut cu tărie că luptă împotriva barbariilor de acest gen”, spune Florin Dârdală.
„Barbarii” bine înrădăcinate care iată, continuă să se manifeste și acum, după 100 de ani…
