Ediția: Sâmbătă 18 Mai 2024. Nr. 6627
Ediția: Sâmbătă 18 Mai 2024. Nr. 6627

Jurnal de mamă: Episodul XXVIII – Ne-am operat de polipi


    Bine, spun ne-am operat deși doar fetița a fost operată, dar am trecut și eu aproape prin toate câte a trecut ea și de aceea simt că pot vorbi la plural. Ca să mergem mai departe cu corectitudinea, specialiștii spun vegetații adenoide nu polipi, dar toată lumea le zice așa, deci le zic și eu.
    De la câteva luni, fetița mea stă cu gurița deschisă, a avut câteva răceli, dar primul an de grădiniță a însemnat răceală după răceală, răceală după răceală, care complicată cu otită, care cu pneumonie, de am crezut că nu mai ieșim din vârtejul ăsta.
    Medicii ORL-iști care au consultat-o mi-au spus că trebuie scoase vegetațiile adenoide, dar o operație, oricât de simplă ar considera-o unii și alții, nu e chiar atât de simplu de decis când e vorba despre copilul tău. Iar decizia ne-a fost îngreunată de știrea conform căreia un copil de trei an a murit la Sibiu, în urma unei operații de polipi.
    Nu mai vroiam totuși să începem grădinița în aceleași condiții, așa că după multe pagini citite pe internet, am decis: operație la doctorul Gheorghe Dan Cristian, conferențiar universitar, medic primar, șef secție ORL în cadrul Spitalului Clinic de urgență pentru copii Marie Curie (Budimex).
    Citisem despre operația clasică, cea cu laser (de fapt un electrod care topește amigdalele și/sau polipii, și care se face la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din București) și cea cu ajutorul endoscopului, practicată la „Marie Curie”:
    Am citit și despre medici, mulți medici, păreri, foarte multe păreri de la părinții pacienților, iar despre doctorul Gheorghe aproape toată lumea scria de bine, chiar dacă unii și alții îl „acuzau” de lipsă de comunicare ori aroganță.
    Am sunat, am făcut programare, la 7.15 dimineața eram în fața secției de la etajul IV, cu bilet de trimitere de la medicul de familie și copie după certificatul de naștere. Totul a mers foarte repede: am completat un formular, am mers la parter pentru a fi înregistrați, i s-a luat sânge pentru analize (fapt care s-a lăsat cu multe lacrimi pe obrajii alb-rozalii), apoi a fost cântărită și am fost „cazate” într-un salon cu pereții vopsiți în mai multe culori pastelate, cu patru paturi cu saltele noi, televizor cu desene animate, totul curat și confortabil.
    Am fost chemați la o doctoriță anestezistă tânără și care mi-a fermecat fetița cu un maimuțoi prins de stetoscop și o lanternă care se aprindea după ce rotea o manivelă. Doctorița i-a spus fetiței că este înscrisă la un concurs, iar premiul cel mic e un siropel dulce (care-i amețea pe copii înainte de anestezia generală), iar premiul cel mare o cască de cosmonaut (casca prin care le era administrat anestezicul).
    A durat cam jumătate de oră de când a plecat din salon până a adus-o înapoi o doamnă asistentă, a dormit vreo cinci minute apoi s-a trezit scâncind. A scâncit cam vreo oră, dar nu pentru că o durea ceva, ci pentru că vroia să se ridice, iar eu îi spuneam că trebuie să stea întinsă. Åži-a revenit repede, a început să se plimbe prin cameră, apoi să se joace cu un băiețel de seama ei și el la fel de vioi, imediat după operație.
    Am vorbit cu doctorul și înainte și după operație, iar la întrebarea: vor crește la loc? mi-a răspuns: nu când sunt scoși de mine. Acuma, asta poate fi percepută de unii drept aroganță, eu am perceput-o drept încredere în sine și în ceea ce face. Până la urmă, când ești foarte bun într-o meserie, pe care o și practici de ceva vreme, deci experiența se adaugă talentului, atunci ești foarte sigur în atitudine și răspunsuri, ca și în acțiuni, ceea ce unii pot cataloga drept îngâmfare. Mie mi-a plăcut doctorul. Åži ideea e că fetița nu a sângerat, așa cum citisem pe net că s-a întâmplat în multe cazuri, nu a făcut febră, nu s-a plâns de dureri.
    Doctorul mi-a spus că extirparea vegetațiilor adenoide nu înseamnă că fetița nu va mai răci, dar înseamnă că răcelile vor fi mai ușoare. L-am întrebat și despre rolul lor în imunitate, căci citisem pe net despre asta, iar doctorul Gheorghe mi-a spus că nu s-a demonstrat acest lucru.
    Una peste alta, concluzia a fost: uite că se poate și la stat – camere în care copiii să se simtă confortabil, personal medical calificat, decență în gesturi și exprimare. Nu mi-a cerut nimeni bani, nimeni nu a condiționat nimic. Cred însă că asemenea oameni merită să fie plătiți cu greutatea lor în aur și ceva peste.
    Åži încă ceva. Am ales anestezia generală pentru că cea locală ar fi însemnat ca fetița să asiste la tot ceea ce i se întâmpla, ceea ce ar fi fost de neacceptat. Are totuși doar 4 ani, nu 14.
    Sper ca de acum înainte să fie mai sănătoasă, să înceapă să respire pe nas, sper să fi fost decizia corectă.

    P.S. Vizavi de ușa secției ORL era ușa secției Oncopediatrie. Geamurile erau acoperite cu hârtie, dar prin câteva spații libere am văzut suflete mici străbătând holurile. M-am uitat spre cerul împuns de blocurile Bucureștiului și-am întrebat: „Cum de permiți așa ceva?”. N-am primit niciun răspuns, cancerul continua să chinuie micile suflete de dincolo de ușă.

6 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?