O secundă nenorocită. Un accident. Åži odată cu amputarea piciorului, startul într-un alt mod de viață, mult limitat și fără perspective prea mari. Dacă la mijloc n-ar fi fost copiii lui, cinci suflete nevinovate, dacă ar fi trăit într-un oraș cu drumuri și trotuare asfaltate, dacă ar fi avut un salariu câștigat într-un loc de muncă stabil, Săndel Moldoveanu și-ar fi acceptat, poate, soarta mai ușor. Însă când îi vede suferind pe ai săi din pricina lipsurilor, când îi simte tânjind după ce alții au, și ei nu, i se răsucește, omului, cuțitul în rană. Acolo, în satul Poienile, comuna Gura Caliței, cinci copii cu vârste între 2 și 13 ani, vor încerca să aprindă, în noaptea sfântă a Învierii, firava speranță într-un viitor mai bun.
În casa modestă ridicată de Săndel pe povârnișul unui deal mărginit de ulița principală ce taie-n două satul Poienile, imaginea stranie a cinci prichindei, strânși în jurul unui picior sintetic, mai înalt decât ei, este cutremurătoare. Ochii lor, însă, s-au obișnuit cu membrul din plastic. Smuls parcă, în cine știe ce război al uriașilor, unui Guliver de poveste, și apărut ca prin minune în căsuța lor, piciorul artificial este parte din decor. E singurul lucru pe care pot spune că-l au doar ei, și alții nu. Singurul obiect cu care, în inocența lor, se mândresc față de alți prichindei. Singura „jucărie” la care puștimea satului mai dă fuga să se zgâiască, cu ochi lărgiți și cu gura căscată…
Pentru că tatăl lor nu-l poate purta, fiindcă-i provoacă răni, piciorul artificial stă rezemat stingher, prin colțurile odăii sau este purtat în brațe de copii atunci când mintea lor țese cine știe ce jocuri… S-au născut cu el în casă. Åži au deschis ochii pe un tată care, față de alții, e, trupește, diferit: în loc de două picioare, are doar unul – cel drept. Åži care se deplasează legănat, sprijinit în cârjele groase, grele, meșterite din lemn și care-i susțin greutatea corpului, forțându-i subrațele… „S-a întâmplat în noiembrie 2000. O aveam doar pe Denisa, fetița cea mare, de abia se născuse. M-am dus la pădure, am tăiat un copac să aduc lemne acasă. Când a căzut, m-a lovit… Eram mai mulți din sat acolo și când au văzut, m-au luat oamenii cu o căruță de m-au scos la șosea la Urechești, de unde m-a luat Salvarea și m-a dus la spitalul din Focșani. Piciorul stâng a fost rupt în șase locuri, iar cel drept în două locuri”, povestește Săndel.
Amintirea nenorocirii trăite încă doare… Încă îi răscolește sufletul, încă simte pâlpâind mocnit, jarul suferinței. Avea doar 27 de ani și o viață de trăit… Marilena, soția lui, acum în vârstă de 38 de ani, îi simte nodul lacrimilor și îi continuă istorisirea. „Åži ne-au trimis la București, la Spitalul Floreasca. Acolo… i-au tăiat piciorul stâng. Mai întâi de deasupra genunchiului. Apoi încă o dată, din șold. Åži au fost șapte săptămâni îngrozitoare…”, spune femeia. Åžapte săptămâni în care Săndel n-a mai vrut să trăiască. Åžapte săptămâni în care nu putea să creadă ceea ce vedea cu propriii ochi: lipsa piciorului. „Îmi venea să mă arunc pe geam! Mă gândeam ce-o să mă fac, cum o să mai muncesc… Nu puteam să cred că nu mai am piciorul pentru că îl simțeam, așa cum și în ziua de azi îl simt! Câteodată mă gâdila și nu aveam ce să scarpin, simțeam amorțeli, simțeam că mișc degetele deși nu mai aveam piciorul!”, spune Săndel.
Iar ieșirea din spital și întoarcerea acasă, în sat, printre ai lui, a fost de asemenea foarte dureroasă. „Fetița cea mare avea doar șase luni când a venit acasă. Noroc de ea, că s-a mai luat cu ea, a mai venit lume la noi și s-a mai obișnuit cu situația… Dar când a fost vorba să-și facă certificat de handicap, nici nu a vrut să audă. Deși era dreptul lui, a refuzat să facem actele și să meargă la Comisie. Zicea că mai bine muncește târâș, dar acolo nu se duce. Până la urmă, a înțeles că nu este o rușine, dar a fost foarte greu până să înțeleagă”, a explicat Marilena.
Bani munciți pe plantațiile de bumbac ale Greciei
Până la a trăi nenorocirea care i-a mutilat trupul, Săndel a muncit din răsputeri să-și clădească o gospodărie și o familie, după tiparul vieții fiecărui om. A ales și el calea străinătății și ani de zile a muncit în Grecia, pe plantațiile de bumbac, culegând „gogoșile” albe de pe tulpinile plantelor înșirate pe întinderi cât vedeai cu ochii. Era tânăr, era plin de speranță și ambiții! „Gogoșile astea cresc direct pe tulpină, o plantă face cam 80-90 de gogoși cam cât nucile care, când sunt coapte, crapă în patru și iese vata aia cu tot cu semințe. Așa am putut să cumpărăm aici unde stăm. După aia s-a întâmplat necazul și n-am mai putut pleca”, zice Săndel.
N-a mai plecat și a fost nevoit să-și liniștească zbuciumul provocat de accident, să-și accepte noua realitate și să decidă cum va merge mai departe. Cârjele metalice primite inițial de la spital nu i-au fost de folos, „sunt prea subțiri și nu-mi dădeau stabilitate, mai ales cum e terenul aici, la noi”. Åži-a făcut alte cârje, din lemn tare, care să le pună la subraț și să-i ofere sprijinul sigur de care avea nevoie în deplasare.
Apoi s-a gândit că n-ar fi rău să încerce să-și facă o proteză. Astfel, în urmă cu câțiva ani, cei doi soți au făcut împrumut în bancă pentru 5000 de lei, au dat comandă de proteză românească, dar Săndel nu s-a putut obișnui cu ea. „Åži acum plătim 140 lei lunar rata la Bancă pentru ea… Apoi mi-a zis sora mea, care muncește în Italia, să merg acolo să-mi fac altă proteză. Åži așa am primit proteza asta, gratuit, cu tot cu încălțăminte, și care are centură ca să o prind de șold. Acolo mai puteam merge cu ea, că era asfalt, teren drept. Dar când am ajuns cu ea aici, n-am mai putut s-o folosesc… Cum să te miști pe dealurile astea, cu așa ceva…”, spune Săndel.
Åži din clipa aceea, și-a luat gândul de la protezare. Copiii au venit unul după altul, nevoile au crescut, așa că bărbatul, cum a putut, cum nu, s-a pus pe muncă.
Cunoscut de tot satul ca om muncitor
Săndel a înțeles că traiul copiilor lui depinde de el. S-a obișnuit cu mersul în cârje și așa se și duce și prestează acele munci sezoniere care îi sunt posibile. „Merg la cules, de exemplu, fac treburi pe aici prin gospodărie… Ce pot, fac”, explică omul. Marilena, soția lui, femeie de nădejde care i-a stat mereu alături și care a știut să-l ridice atunci când deznădejdea l-a dărâmat, are grijă ca cei cinci copii să fie mereu curați și să nu sufere de foame, chiar dacă sunt o mulțime de lucruri care le lipsesc. În ograda lor cresc câteva găini, și-au amenajat o mică grădiniță însă chiar și așa, sunt zile când lipsurile țin cu tot dinadinsul să se facă simțite. Åži să doară…
Denisa (13 ani), Iuliana (11 ani), Andrei (7 ani) merg la școală în fiecare zi, iar Anamaria, surioara lor de 4 ani, merge la grădiniță, în timp ce mezinul familiei, Nicușor, de aproape 2 anișori îi așteaptă, deocamdată, acasă.
Dorințe de copii, neîmplinite…
Cei cinci copii ai familiei Moldoveanu așteaptă Sărbătoarea Învierii lui Hristos cu speranța în suflet. Dacă ouă pe care să le înroșească au, de la găinușele din curte, dacă mama lor va avea din ce să le încropească o masă cât de cât altfel decât cea din toate zilele, ei nu prea cred că personajul urecheat al Paștelui – mult așteptatul Iepuraș, îi va vizita și pe ei. În ochișorii lor se văd dorințe nemărtu-risite. „Eu aș vrea o păpușică, nu mare, una mică, numai să vină”, a mărturisit, timid, Iuliana. „Eu niște pistoale, să mă joc de-a polițiștii.. Åži mașinuță”, a îndrăznit și Andrei. Åži chiar dacă nu spun, cu toții au nevoie de hăinuțe, de încălțări, de materiale de igienă, detergenți, alimente de bază și… Åži poate și vreo ciocolățică… „Toate sunt așa de scumpe…. Noi trăim din pensia lui Săndel de handicap, de 290 de lei, alocații și mai luăm un ajutor social de la primărie”, a explicat Marilena.
Cine dorește să le facă, de Paște, o bucurie acestor copii, poate contacta direct familia, la numărul de telefon 0764.477.306.
