O elevă a unui liceu din Covasna a purtat o bentiță tricoloră la școală, pe 15 martie – Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Toată presa românească a relatat apoi că fata a primit amenințări, că diriginta a tăiat tricolorul.
Am fost foarte surprinsă să văd reacțiile pe care le-a stârnit această știre. Mă așteptam la mai mult echilibru. E ușor să inflamezi, iar mass-media poate face dintr-un incident un fenomen pentru a câștiga audiență. Dar dincolo de rating, dincolo de inflamarea sentimentelor naționaliste, există rațiune.
Consider că părinții fetei n-ar fi trebuit s-o lase să poarte acea bentiță pe 15 martie. Dar au făcut-o, cel mai probabil, pentru a atrage atenția. Åži au reușit. Avem însă nevoie de alte paie pe focul conflictului interetnic, întreținut de cele mai recente arborări ale steagului secuiesc? Chiar este cazul să răspundem, ca români, cu aceeași monedă?
Poate că fiind român în „secuime” simți nevoia să tragi un semnal de alarmă, de aceea pot înțelege într-o anumită măsură gestul elevei, pe care îl pun mai mult pe seama părinților ei, căci la nici 15 ani simți, gândești, crezi mai mult ceea ce vezi acasă, la școală, în cercul de prieteni. Nu înțeleg însă comentariile năucitoare pe care le-am citit pe internet, cele mai multe de genul: „afară cu ungurii din țară”. Mi se pare incredibil că în anul 2013, europeni cu acte fiind, având acces la orice informație, mai citesc încă astfel de replici.
Într-o lume a globalizării, a dispariției granițelor, a interculturalității, a diversității, încă ținem cu dinții de etnie. Mi se pare incredibil că oamenii urăsc alți oameni fără să-i știe, ci pur și simplu pentru că au altă naționalitate decât a lor.
În grupa de la grădinița unde merge fetița mea e o fetiță care vorbește limba turcă. Din scurtele discuții pe care le-am auzit fără voia mea între părinții ei și educatoare, am înțeles că mama și tata nu se prea străduiesc să o învețe limba română. Fetița, normal, are probleme în comunicarea cu ceilalți copii. Într-o zi, am auzit-o pe fetița mea spunând că e urâtă, despre colega ei turcoaică. Am întrebat-o de ce spune asta și mi-a zis că nu vorbește „colect”. I-am spus că dacă fetița aceea e urâtă, înseamnă că și ea e urâtă, căci nici ea nu vorbește corect românește. S-a gândit puțin și mi-a zis: „Cled că… e flumoasă. Sunt și eu flumoasă?”. Sunteți frumoase amândouă, toți copiii sunt frumoși, i-am răspuns.
Orice nu e pe înțelesul nostru poate deveni o țintă a intoleranței. Dacă ne creștem copiii pentru a iubi țara, dar a urî orice nu e pur național, atunci unde vom ajunge? Copiii mei vor afla de la mine că sunt români, vor ști că moșii și strămoșii s-au luptat, au suferit și au murit pentru ca noi să avem o țară, să fim liberi, dar și că trăim aici alături de unguri, țigani, turci, tătari, evrei, italieni, germani și câte alte naționalități or mai fi, că e țara noastră, a tuturor, indiferent de etnie și că, uneori, e mai bine să întorci celălalt obraz, decât să scoți bazooka.
Timp de patru ani și jumătate am mers frecvent la Târgu Mureș. În tren fiind, uitându-mă pe geam, am văzut trei cruci vopsite în roșu, galben și albastru, pe zidul unui cimitir din Comănești. M-am tot chinuit să înțeleg ce caută cele trei culori din drapelul României, pe gardul unui cimitir. Bănci vopsite tricolor am mai văzut. Un garaj vopsit în roșu, galben și albastru nu m-a tulburat. Trei cruci însă… Ce să însemne? Afirmarea creștinismului românesc? Alungarea diavolului străin? Garantarea protecției sufletelor celor morți prin combinarea simbolurilor creștine și naționale? Să fi fost un cimitir exclusivist, destinat doar adevăraților români? În tren, conversațiile se purtau, de la o stație la alta, pe teme etnice. O voce de bărbat în vârstă din compartimentul alăturat le spunea unor doamne bancuri deocheate despre unguri, cerându-și scuze nu pentru că e xenofob, ci pentru vreun cuvânt obscen. Era nemulțumit că numele stațiilor erau scrise și în ungurește. Făcîndu-și curaj, una dintre doamne a început să povestească ceva despre o familie de etnie maghiară. „Așa o limbă au, parcă e țigănească…”. Mă gândeam atunci, să tot fi fost prin 2006, că urma să intrăm în Europa, iar pe lângă geam curgeau imagini cu oameni arându-și bucata de pământ cu plugul tras de cal.
La Târgu Mureș mergeam la doamna Viorica, o fostă educatoare, ce gătea fabulos sarmale cât pumnul, o mâncare de fasole cu ceapă și tarhon de și-acum îmi lasă gura apă, urdoaice. Cumpăram pâine cu cartofi, de la un magazin unde vânzătoarea unguroaică ți-o felia cât și cum îți poftea inima și te lăsa buzunarul. Ungurii și românii trăiau împreună în acest oraș frumos, plin de flori, cu o arhitectură minunată, cu o grădină zoologică la altitudine. Bărbații erau înalți și frumoși, iar femeile focoase, indiferent de etnie.
Doamna Viorica avea toate cărțile lui Pavel Coruț, unele chiar în dublu exemplar, și credea că acesta scrie adevărul despre relațiile dintre maghiari și români. Mi-a citit într-o zi din „Balada Lupului Alb”: „Un tînăr rezultat dintr-o căsătorie mixtă, domiciliat în Covasna: Eu pe cine să înjur, domnule Coruț? Când un român îi înjură pe unguri, o înjură pe mama și mă doare. Când un ungur îi înjură pe români, îl înjură pe tata și mă doare, iarăși. Am trăit bine, în pace, până au venit unii să facă politică în viața noastră”.
Politicienii cred că pot acumula ca-pital electoral pe teme naționaliste. Pe aceleași teme mass-media crede că face audiență. Dar dacă am lăsa politicienii să facă politică, mass-media să transmită știri mai mult sau mai puțin aranjate și am gândi la rece subiectele fierbinți, poate ne-ar fi mai bine tuturor.
Am cunoscut un om pe nume Istvan. S-a născut la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, a făcut două facultăți la Sibiu și acum muncește în Cluj Napoca. Provine dintr-o familie mixtă, dar la recensământ s-a declarat maghiar. Își adâncește chiar identitatea, spunând că este secui.
Într-un dialog pe care l-am purtat în urmă cu mulți ani, l-am întrebat: Să zicem, într-un, Doamne ferește, război între Ungaria și România, de partea cui ai lupta?
Mi-a răspuns: De partea nimănui… probabil m-ar recruta în armata română, dar nu știu dacă aș rezista acolo, sau în armata maghiară…Cred că o să fac ce a făcut bunicul meu… Am mai auzit întrebarea asta ca fiind definitorie de apartenență, dar nu așa se măsoară…
Zi-mi ce a făcut bunicul tău, am insistat.
Åži-a pus pușca în camion și a refuzat să tragă. În tot cel de-al Doilea Război Mondial a omorît un câine turbat.
Era român sau ungur?, am întrebat.
Maghiar. Bunicul român era pilot de vînătoare pe IAR 80. A avut 5 victorii aeriene deasupra Ploieștiului.
Bun, dar până la urmă, am zis eu, să nu faci o alegere, să refuzi să te implici, e o soluție, dar nu e tocmai onorabilă…știu și eu….
Să nu te implici într-o chestie distructivă E o soluție onorabilă. Să te implici să creezi ceva, e mai greu, mi-a spus el. Nu poți zice că Eu o să fiu „mai ungur” dacă am omorît români….e stupid.
Vreau să înțeleg, am continuat eu, dorința asta de a aparține unei culturi, alta decât cea majoritară, a țării în care, până la urmă, etnia ta trăiește de secole. Cum de nu se topește în majoritate?
Nu vrea, mi-a zis,…. a trăit cîndva în majoritate…. probabil de muuuult… și-a întemeiat cultura aici, nu a împrumutat-o de la nimeni… și nu vrea să o lase….
Crezi că Ardealul e al românilor sau al maghiarilor?, l-am întrebat.
Hmm… aici înclin spre maghiari… nu că e al lor, dar au meritat-o mai mult…
Ce anume au meritat?, am întrebat mirată.
Prin ce au lăsat aici… prin felul lor de a fi… au fost mai constructivi…
Bine, dar care au fost primii?
Secuii!, a răspuns.
Cum așa?
Arheologic vorbind, s-au descoperit niște tăblițe cu scriere în rune secuiești… după datarea de C14 vîrsta era de 7.500 de ani…
Crezi că dacă Ardealul ar trece la Ungaria, le-ar fi mai bine maghiarilor din Ardeal?
Nu… puțin, probabil…în anumite domenii… dar nu financiar… nici nu vreau ca Ardealul să treacă la Ungaria. Ardeal – ca stat de sine stătător… cu 3 limbi oficiale. Fondurile nu se reinvestesc… cel mai bine ar fi o autonomie economică… ce produce Ardealul să intre înapoi în buzunarul ardelenilor.
Așa gândesc și foarte mulți români din Ardeal, deși n-o spun la fel de deschis ca maghiarii. În Ardeal și Banat, moldovenii sunt subiect de bancuri în rândul românilor, nu al maghiarilor.
Pledez pentru rațiune. Lumea e frumoasă pentru că în ea trăiesc oameni de diverse rase, etnii, convingeri religioase, politice, oameni care pot trăi în pace acceptându-și diversitatea, deschizându-și mintea și sufletul spre nou sau pot genera conflicte, fiind intoleranți.
Istoria conflictelor este istoria intoleranței, a păcatului de angelism, de care scrie Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Desigur, e și istoria acaparării de noi resurse, dar e flancată de impunerea cu forța a unor așa-zise valori. „La urma urmelor, «problema națională» a sfâșiat peste tot popoare, a semănat confuzia în spiritele cele mai experimentate și, deci, a dus la imaginarea soluțiilor cele mai tragice. Stalin și Hitler, care și-au supus popoarele suferințelor sub dominația lor, nu sunt nebuni căzuți dintr-o planetă necunoscută.”, scrie un nene, Georges Corm, într-o carte, „Europa și Orientul”.
