Aseară, 21.02.2013, am trăit cele mai intense emoții privindu-mi copilul alături de colegii săi care au sărbătorit Dragobetele într-un mod aparte.
Am reușit să simt alături de ei bucuria naivă a copilărei și adolescenței, dându-mi seama că noi adulții uităm să trăim și să vedem lucrurile simple așa cum sunt.
Poate vă întrebați de ce sunt atât de încântată de cele întâmplate și simt nevoia să împart trăirile cu ceilalți, când astfel de serbări și acțiuni extrașcolare se derulează în orice școală?!
Vă puteți închipui o familie frumoasă, numeroasă și unită cu „părinți” ocrotitori, în care fiecare membru îl ajută pe celălalt și celălalt îl pune în valoare? Așa sunt copiii de la Centrul pentru Educație Incluzivă „Elena Doamna” din Focșani și cadrele didactice.
Da, ați înțeles! Am un copil cu probleme speciale, un copil autist în clasa a X-a, și orice progres, comunicare și deschidere către cei din jur este o mare satisfacție și mândrie pentru orice părinte.
Recunosc munca imensă depusă de oamenii cu suflet, cadrele didactice care s-au implicat și au lucrat cu fiecare suflețel în parte reușind să scoată la lumină talente și însușiri aparte pe care doar copiii speciali le pot avea.
Ar fi multe de spus, dar emoțiile mă copleșesc și cuvintele nu îmi sunt suficient de elocvente pentru a reda trăirile. Numai dacă iei parte la un astfel de eveniment poți vedea, mai mult cu ochii sufletului, unitatea acestor copii, apropierea și dependența de adulții din jurul lor, care pentru unii dintre ei sunt doar acei oameni minunați, profesorii!
Aceste rânduri reprezintă încercarea unui părinte de a mulțumi celor care îi ajută copilul să devină un cetățean integrat social și cât de cât independent.
Mi-aș dori ca munca unor astfel de pedagogi speciali să fie apreciată la adevărată ei valoare!
