Am avut de-a face de foarte multe ori, de prea multe ori, cu medicii, cu spitalele, în calitate de mamă. Fetița a fost operată când avea doar patru luni, la un spital din București, din cauza unui semn din naștere. Băiețelul a fost transferat de urgență la o clinică din Iași, la numai o zi și jumătate de la naștere, pentru că avea probleme respiratorii. Sunt situații care au lăsat urme adânci în sufletul meu și care m-au făcut să înțeleg pe deplin expresia „sănătatea e mai bună decât toate”. În rândurile de mai jos descriu o experiență trăită cu un an în urmă la Spitalul Județean. De atunci am mai ajuns la doctori, dar nu la spital. Toate mamele cu care am discutat și care au fost internate cu copiii lor la Pediatrie mi-au spus că ar face orice, numai acolo să n-ajungă.
Mamele își petrec nopțile nesfârșite pe scaune din lemn sau îngrămădite în cuștile din fier ce țin loc de pătuțuri. Nu există niciun fel de culoare, totul este alb și gri, nimic nu înveselește suflețelul speriat al unui copil bolnav, niciun desen, niciun abțibild, nicio jucărie. O bună prietenă din București, care-și internase copilul într-un spital privat, îmi spunea că băiețelul ei se simte ca acasă, pentru că atmosfera e caldă, sunt imagini din desene animate peste tot și, minune, mamele dormeau în paturi, nu pe scaune. La un articol publicat de Monitorul de Vrancea și ilustrat cu poze de la Pediatrie, un cititor ne-a întrebat de ce am pus fotografii atât de vechi, neputând probabil să accepte că asemenea condiții sunt întâlnite în al doilea deceniu al secolului 21.
Au venit niște copii la noi. Până să mă dumiresc, tușiseră, strănutaseră, își suflaseră mucii peste tot, către toți.
Poate n-o fi nimic, mi-am zis. Le-am dat la ăștia mici Oscilococcinum… Dumnezeu cu mila… Până la Dumnezeu, m-au păcălit însă sfinții, așa că seara, am ajuns de urgență la spital, cu fetița. Febră peste 39. Doctorița și asistentele drăguțe, mămicile din salon la fel, branulă, plânsete, injecții, perfuzie… Trecem noi și peste asta…
Mamei din patul de vizavi i se spune să cumpere cortizon pentru copil, că spitalul n-are. Era 12 noaptea. N-avea de unde. Nu-și putea părăsi copilul să plece la unica farmacie deschisă non-stop. Asta e… Sărim o injecție… Las-o mă, că merge-așa, vorba cântecului.
„A venit acum ceva timp un copil cu febră mare și i s-a spus mamei să cumpere algocalmin, ca să i-l facă, să-i scadă febra. Femeia a zis că n-are nici un ban. I-au zis să-și ia copilul acasă. Ce să mai….”, zice mama, și-i oferă fetiței mele o jucărie.
Toată lumea tușește. Mai puțin eu.
Adormim după miezul nopții. Ne trezim mai devreme de cinci dimineața, în plânsetele unei fetițe de vreo doi ani căreia asistenta încerca să-i introducă acul în venele subțiri și greu de găsit… Cum fetița plângea foarte tare și se zbătea, asistenta a țipat la mamă să liniștească, dom’le, copilul. De parcă poți liniști în vreun fel, un copil înțepat iar și iar și iar, scos la cinci dimineața din mediul lui familiar și adus într-un salon de spital…
Noi și proaspeții internați suntem evacuați. Repede, că așa zice doctorul. Nu contează că abia mi-a adormit fetița după o noapte de nesomn. Repede, repede! Infirmierele sunt panicate, se învârtejesc, se învârtoșesc, hai, hai, n-ai voie cu haine… Ajungem fugărite într-un salon cu două camere, fiecare cu două paturi cu gratii, unde nici un copil de peste doi ani nu stă, și cu două scaune din lemn pentru mame.
Se înfundă branula cu sânge, căci fetița nu vrea să stea întinsă, vine asistenta drăguță, se chinuie, nu merge, varsă sângele într-o găleată, sunt proaste pungile, marfă ief-tină, o schimbă. Fetița plânge, vrea doar în brațe, e obosită, e zgomot, e vuiet…
În cele din urmă vine doctorița drăguță, ne explică ce și cum e cu analizele, ce tratament să urmăm acasă, plecăm, în sfîrșit, ce bine…
Infirmierele vin peste noi, ridică saltelele, spală pe jos, nu contează, ne îmbrăcăm pe coridor, important e să ieșim de aici…
Acasă…. În sfârșit, acasă… Adoarme, fără să mănânce, e extenuată. Doarme șase ore, timp în care eu spăl, strâng, mă spăl, fac mâncare… Seara târziu vreau să dorm. Åži dorm… jumătate de oră…
„Vino, cel mic e moale, nu se poate trezi…”
Mă îmbrac. Las fetița dormind, iau băiețelul și ajung din nou la spital. Alt doctor. Vorbim despre Rusia și pădurile ei de mesteacăn și iernile ei și îmi zice că trebuie internat pentru 12 ore.
Patul cu grilaj și scaunul.
Nu-i nimic… Trecem noi și peste asta….
Branulă, injecție, perfuzie…plânsete… Lumini se sting, se aprind, uși se închid, se deschid….
Åži perfuzia asta se înfundă cu sânge. Nici băiețelul nu vrea să stea întins. Îl țin pe brațe. Mama copilului din pătuțul de lângă geam se oferă să cheme asistenta. Care se rățoiește la mine, să țin copilul întins în pat. Îi spun că plânge, că îl pot calma doar ținându-l în brațe. Îi varsă sângele pe jos. Nu l-a șters nimeni vreo trei ore. Mi se lipește de tălpile pantofilor.
Îmi petrec noaptea cu bebelușul meu în brațe, stau pe scaunul de lemn pus la dispoziția mamelor. Îmi pun speranța în dimineața ce va să vie, când vom pleca acasă.
Mă întreb dacă fetița doarme bine…
Dimineața vine, iar doctorul spune că… e obosit, se duce acasă să se culce, nu ne mai face externarea…. Rămân blocată….
Băiețelul meu are foaie de internare de 12 ore, așa că nu primește mâncare, expirând timpul oficial…. Nu am voie să aduc de acasă, nu cumva să aduc vreun microb….
Sângele băiețelului meu a fost spălat de pe podea….
„A venit o doamnă cu o cutie de lapte și două biberoane, dar i le-au confiscat”, zice „o mămică”. Așa sunt numite femeile internate cu copiii lor. „Mămică”…
La ora două după-amiaza, întreb o asistentă dacă i se mai face vreo injecție copilului meu sau stăm degeaba la spital…. Trebuia la 12…. Nu contează, mai bine mai târziu decât niciodată…. Când vine doctorul? La contravizită, la ora cinci… Tot e bine…
Între timp, povești…
„Aștept de ieri o pungă de sânge, să-i facă transfuzie copilului meu…. Are hemoglobina scăzută”…
„Al meu are hemofilie, a căzut și sângerează. I-au făcut transfuzie de plasmă, dar el are nevoie de factor 8. Cică n-are spitalul…”
N-are… Așteptăm…
Cei doi copii nu au boli transmisibile. Al meu tușește. Seara aveau să tușească și ceilalți doi.
„Ai bani să-ți cumperi factor 8? Că noi nu găsim la farmacia spitalului”, zic asistentele. Doctorul le spusese să întrebe și la Centrul de Transfuzii. Sau Hematologie. Pleacă.
„Mămica” de 20 de ani, slăbuță, obosită, zâmbește trist. „Doamne, iartă-mă, de unde bani? Ä‚la costă milioane…”
Ora cinci a sosit, domnul doctor n-a venit. Nici el, nici doctorița de gardă. Nici la ora șase. Toți copiii plâng, brațele mă dor, spatele mă omoară, nu mai gândesc clar… Las copilul pe pat (nu-l trântesc!), trântesc telefonul și țip că nu mai pot. Am o cădere nervoasă. Asistenta îmi spune să las circul, mă amenință că o să cheme Poliția, Protecția Copilului și Psihiatria. Asta pentru că am îndrăznit să-i zic că n-am nici un chef de lecții de psihologie ieftină….
Sora mea o roagă pe doctorița de gardă să ne dea o rețetă, să putem totuși pleca acasă. „N-ar fi corect față de domnul doctor…”
E corect să mă ții în spital, unde nu-mi poate dormi, nu-mi poate mânca, unde e speriat, unde plânge fără să poată fi alinat, unde nu primește nici mâncare, nici tratament?
Doctorul a venit la ora 9 seara. Mi-a aruncat o rețetă, fără să-mi zică ceva de analize sau să-mi explice ce tratament urma să-i facem acasă, dacă aveam nevoie să chem o asistentă pentru injecții…
Am plecat… Asta e important…
Acum suntem bine. Pe lângă cele trei siropuri date de doctor, i-am administrat băiețelului aerosoli și picături în nas, altfel… La fetiță, nu a fost cazul de completări, tratamentul a mers bine.
Probabil că ne va fi din când în când rău. Sper însă să nu mai ajung vreodată la spital sau dacă o fi să ajung, să nimeresc pe mâna oamenilor oameni, nu a oamenilor neoameni.
E simplu să dai vina pe sistem, dar sistemul e format din oameni și oamenii sunt totuși cei care fac diferența.
