O secundă. Atât a fost suficient ca doi adolescenți frumoși, sănătoși și plini de visuri să dea mâna cu moartea. O secundă nenorocită… și lumea părinților lor s-a dărâmat, aceștia rugându-și la rândul lor moartea ieri, când și-au condus, distruși, copiii spre cimitir. În fața nenorocirii crunte ce s-a abătut asupra lor și martori la suferința zguduitoare, niciun suflet nu a putut rămâne impasibil. Åži niciun chip neudat de lacrimi. Atâta jale și atâta deznădejde și atâta tristețe a fost ieri, acasă la Mădălin Å¢andără, în satul Lacu Baban, comuna Gura Caliței, și la Alexandru Sebastian Tudorache, în satul Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, de-ți venea să urci la Porțile Raiului și să urli… DE CE?! De ce, Doamne, ai lăsat ca doi adolescenți de 18 ani, singurii copii – lumina ochilor și rațiunea de a exista a propriilor părinți, să fie admiși, fără examen și fără drept de întoarcere, la Academia Morții?!
Un chip frumos, într-un tablou. Atât a mai rămas… Strâns la piept de un tânăr trist, străjuind intrarea în camera unde, în sicriu alb, era depus, ieri, trupul neînsuflețit al lui Mădălin. Un chip frumos, într-un tablou, cu ochi strălucind de tinerețe, mângâiat cu blândețe de mai toți cei ce doreau să treacă pragul acelei încăperi… Dincolo de prag, în culcușul imaculat destinat veșniciei, un chip împietrit în neființă, brăzdat de urmele teribilului accident. Asta era tot ce mai puteau vedea apoi, cei ce-au venit să-și ia adio…
Curtea, plină de oameni cerniți, săteni, rude, cunoștințe și mulți… mulți adolescenți. Colegii de liceu ai băiatului… și nu era unul în ochii căruia să nu fie lacrimi. Åži nu era suflet să nu simtă că se rupe bucăți de jalea nenorocirii bieților părinți… „Nu-i el! Ne-am uitat la el și nu-i el! Nouă nu ne vine să credem! Nu se poate așa ceva! Era atât de viu, avea planuri, vroia să ia Bacul, era așa de prieten, așa de vesel!”, spuneau colegii de școală ai lui Mădălin, vizibil șocați de tragedia la care erau martori. Niciodată, dar niciodată nu au crezut că firul dintre a fi și a nu fi se poate rupe atât de ușor. Åži definitiv. „În loc să vedem aici nuntă… vedem moarte…”, spuneau și bătrânele satului… „Nimic nu-i mai greu decât să-ți îngropi copilul”, șopteau alții. „De piatră de-ai fi și tot ai vrea să poți face ceva… Dar ce să mai faci…”, ziceau și bărbații. Dar toată compasiunea zecilor de oameni de toate vârstele, adunați în curtea și-n jurul casei lui Mădălin, și toată compasiunea universului n-ar fi putut să aline durerea sfâșietoare, dincolo de rațiunile omenești, a mamei bietului băiat.
Amorțită de suferință, biata femeie zăcea pe un scaun, incapabilă să se ducă să vegheze la căpătâiul copilului ei. Mâinile sale care au învățat pe de rost, în cei 18 ani, fiecare părticică a trupului copilului ei, mâinile sale care au știut să mângâie și să-i aline orice durere, brațele sale care cu dragoste nesfârșită l-au îmbrățișat de atâtea ori, ocrotindu-l, zăceau acum goale și neputincioase… Iar în ochii arși, bucuria revederii dragului ei fiu nu va mai putea râde vreodată… Nici apa cu care era din când în când stropită, ca să se mențină în limitele vieții, nici pastilele, nici oțetul care îi era pus sub nas să o readucă din starea de leșin în cea de cunoștință, nu erau de vreun folos… și când mai mult pe brațe a fost dusă totuși lângă sicriu, și când acesta a fost scos afară din casă, tânguirea jalnică s-a transformat în cel mai cumplit strigăt de durere. „Băiețelul meu… Nu băiețelul meu…. Nu băiețelul meu…”….
Pentru unul dintre colegii lui Mădălin, durerea la care era martor a fost prea puternică și s-a prăbușit, pur și simplu, fără cunoștință. Vărul lui Mădălin de asemenea, a trebuit ridicat pe brațe… Iar când cortegiul funerar a pornit, pe ulița îngustă, spre cimitir, cei șase tineri ce duceau coșciugul, ca și toți cei din jur, erau zguduiți de plâns… Sicriul alb, cu trupul celui ce n-a apucat să fie mire, a fost coborât în pământ. Åži odată cu el, și inima celor doi bieți părinți, inima care părea, ieri, că nu va mai avea vreodată pentru cine să bată…
Doliu și lacrimi pentru Alexandru
La aceeași oră, în satul Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, prietenul lui Mădălin, Alexandru Sebastian Tudorache, care de asemenea a murit în cumplitul accident de circulație produs în noaptea de duminică spre luni, era condus la rându-i pe ultimul drum. Rude, prieteni, cunoștințe și mulți colegi de liceu, profund marcați de această dramă au ținut să fie prezenți la sfâșietorul eveniment. Părinții nu s-au dezlipit o clipă de sicriul în care era așezat fiul lor drag…
La căpătâiul lui Alexandru a fost pusă o minge de handbal. Tânărul iubea acest sport, el făcând parte din echipa de handbal a Colegiului Tehnic „Edmond Nicolau”, unde era elev în clasa a XII-a. Momentul despărțirii a fost pentru părinți, de nesuportat. Slăbit de puteri, tatăl lui Alexandru a izbucnit în plâns când a văzut că fiul său pleacă din casă nu vesel și pe propriile picioare, ca până atunci, ci în sicriu. Tinerii care au venit cu mașini au format un convoi în spatele cortegiului funerar și au claxonat permanent, luându-și adio de la colegul lor drag. Sătenii au rupt flori și le-au așternut ca un covor pe asfalt pentru Alexandru, de acasă până la biserică. Căsuța micuță și modestă unde a copilărit băiatul a rămas, ieri, parcă pustie.
Dirigintele lui Alexandru vizibil marcat de evenimente nu mai avea cuvinte să își exprime durerea. „Le sunt profesor din clasa a IX-a, dar ca diriginte de la 1 septembrie. Era un copil cu o educație aleasă, cuminte, respectuos față de colegi, profesori, bun la carte. Vestea m-a șocat extraordinar, nu mă gândeam că mi se poate întâmpla așa ceva. Am spus că este o nedreptate, iar Dumnezeu l-a luat prea devreme. Dumnezeu să îl odihnească”, a spus profesorul Vasile Grapă.
Colegii, care au adus coroane și jerbe de flori, spun că vor depăși cu greu această tragedie, pentru că totul le amintește de dragul lor coleg. În amintirea lor, Alexandru va rămâne un prieten de nădejde și un coleg drag. „Eram prieteni buni și apropiați. Era sufletul clasei, era vesel, ne făcea să râdem. Acum clasa a rămas goală fără el, nu pot concepe că a murit, nu pot. Era în echipa de handbal a Colegiului. La ultimul meci de handbal, de săptămâna trecută, am mers și l-am susținut. A dat cinci goluri consecutiv, el era cel mai bun”, a spus Diana Tudose, colegă de clasă cu Alexandru. Trupul neînsuflețit al lui Alexandru își va găsi odihna veșnică în cimitirul din satul natal.
