Acum câteva zile, o bună prietenă visa cu ochii deschiși la o provocare a timpului adresată generației 2000. Ce ar fi dacă noi, cu toții, cei care avem acum în jur de 17-18 ani, am aduna patru-cinci „simboluri” relevante pentru viața noastră și apoi le-am îngropa într-o capsulă a timpului care să nu fie nici în ruptul capului deschisă mai devreme de 2030? Ce am alege, ce a devenit esențial pentru noi și oare cum ne-ar percepe adolescenții viitorului? Întrebarea ei, de-a dreptul fascinantă, m-a pus pe gânduri? Mai avem noi ceva „sfânt”, nu atât în sensul sacru, cât în cel cotidian, adică indispensabil, de neînlocuit? Într-o vreme în care produsele de unică folosință domină piața, într-o vreme când până și emoțiile se pot comercializa și negocia, mai avem timp să ne atașăm de obiecte, oameni sua acte de cultură? Hm, am pornit în investigație…
Lady Gaga – diva unor noi standarde
Imaginile grațioase și impunătoare ale unor doamne precum Ingrid Bergman, Audrey Hepburn ori Elizabeth Taylor s-au dizolvat aproape neobservabil în negura uitării. Alte chipuri au început să populeze imaginarul colectiv și distincția de lady a fost înlocuită cu un simț acut al extravaganței. Bizareria cu stil a început să definească rafinamentul. Lipsa de sens a unor ținute hidoase sau, eufemistic, mai puțin plăcute privirii (hălci de carne decupate special pentru a încadra corpul omenesc, pantofi cu platforme imposibile, bigudiuri din sticle de Cola ori costume transparente, aproape invizibile)… tocmai această lipsă de sens s-a impus drept lege, iar moda a devenit izvor al straniului. Regina neîncoronată a tuturor acestor tendințe este însăși Lady Gaga, populară printre adolescenți și admirată de tinerele cu vârste cuprinse între 17 și 21 de ani. Iată câteva opinii, pro și contra:
Mirodone Cristina, 17 ani: „Eu nu o venerez pe Lady Gaga, dar o apreciez pentru nivelul la care a reușit să ajungă. Originalitatea și stilul său aparte au adus-o pe culmile succesului. Numele său apare pe buzele tuturor, fani sau critici. E o artistă bună ori rea, în funcție de viziunea oamenilor. Eu știu să văd ce trebuie: marele ei talent.”
Roxana Ciobanu, 18 ani: „Lady Gaga pare destul de detașată de isteria pe care o stârnește, mai ales când spune, cu atâta lejeritate: Thank you very much, guysss! În rest, recunosc, e diferită, ca sunet, linie melodică, față de ce e în prezent disponibil pe piața muzicală. Versurile o exprimă numai pe ea, nu comuncă nimic publicului, sunt doar clișee.”
Teodora Badiu, 18 ani: „Este o persoană excentrică, mereu cu gândul de a ieși în evidență prin tot ceea ce face, poartă. Chiar și modul în care arată este influențat de acest scop al ei, esențial, când spun asta îmi amintesc de ținuta ei făcută din carne.”
Ana Roșca, 18 ani: „Mie una îmi place tare mult, dar nu aș încerca niciodată să o copiez!”
Sandra Popescu, 21 ani: „Nu prea mă mai impresionează, la început a fost un val puternic, dar apoi moda asta cu Lady Gaga a dispărut de la sine, cel puțin pentru mine.”
Cu timpul, a crescut și rata scepticismului. Perioada de glorie a artistei începe să apună, dar impresiile puternice ale debutului său în lumea showbiz-ului nu s-au șters încă din memoria colectivă. Pentru forța mediatică din anii precedenți, ea a devenit un episod fulgurant din evoluția adolescenților, bun de trecut în capsula timpului.
Cultul fotografiilor și noile biblioteci
Pentru că imaginea contează acum mai mult decât orice pe lume, mai mult decât însăși esența, fotografiile au un rol major în definirea unei persoane. Adolescentele caută unghiuri potrivite, fotografi dispuși să contemple și să surprindă frumusețea, lumina propice și aparatul profesional cel mai performant, totul doar pentru a imortaliza un zâmbet, un gest, o atitudine. Generația click vrăjește prin mirajul aparenței și în capsulă, și-ar face loc nu un album, ci o „phototecă” uriașă, gigantescă. Fiecare poză poate fi însoțită de câte un link Facebook, sursă infinită de materiale vizuale din cele mai diverse.
Harry Potter, băiețelul care crede
Copilăria și intrarea în adolescență ne-a fost tuturor marcată de apariția unei serii fantasy de mare calibru, care a influențat sute, mii, milioane de minți tinere, nedeprinse cu cititul, trândave când venea vorba de cărți, dar în continuare curioase până în măduva oaselor. Tânărul vrăjitor cu ochi verzi și cu cicatricea-fulger pe frunte a făcut furori, transformând librăriile în locuri de joacă, unde copiii începeau să descopere un altfel de cod ludic: imaginația prin ficțiune, personajul oglindit prin ei înșiși. Cărțile, apoi filmele au dus isteria pe cele mai înalte culmi ale succesului și așa, închipuirile literare s-au întrupat în idoli adolescentini. Actorii din rolurile principale, Emma Watson, Rupert Grint și Daniel Radcliffe au purtat mult timp pe umerii lor povara responsabilității de a fi priviți, imitați și adulați de mulțimi întregi de tineri, asta până când Harry Potter-ul marca Warner Bros a desfigurat mitul, prin apariția sa nud în piesa de teatru „Equus”. Toți ne-am spus puțin descumpăniți: „Clar, el a crescut, noi am crescut, am ajuns în altă lume!”.
Electro Dance, ritmul și tehnica
Odată cu apariția calculatorului în mai toate casele, cultura adolescenților a acceptat noi forme de exprimare, în acord cu tehnica și cu inovațiile științifice ale momentului. Inteligența artificeală și dezvoltarea primilor roboți a dus la admirația sporită față de mișcările sacadate ale androizilor. Umanul a sperat pentru o clipă să scape de propria-i identitate, și așa necunoscută pentru adolescent. Astfel, rapid, fără menajamente, cam toată lumea bună, toți tinerii cu blugi rupți și cu puțină influență în grupul social au aderat la un nou tip de dans: electro dance, o agitație psihedelică îmbinată cu rigiditatea, culmea expresivă, a păpușilor tehnicizate. Tot răul spre bine: cu cât era mai encriptată coregrafia, cu atât era mai tolerantă audiența. Așa mi s-a întâmplat pe când eram în clasa a VII-a. Găzduind pentru o seară o colegă cu care nu prea vorbeam, dar care trecuse printr-o situație delicată la momentul respectiv, aceasta m-a surprins dansând în fața oglinzii. Mă prosteam și toate mișcările mele erau vădit nereușite și chiar stridente, din amuzament. Ziua următoare, un zvon cutremurător a izbit școala generală nr. 9: „Cristina dansează Tecktonic!”
Miracolul nu a durat prea mult și imaginea mea s-a întors la vechile ei contururi în ochii celorlalți, dar un lucru mi-a fost încă de pe atunci cert: adolescenții își dezvoltă o întreagă rețea de simboluri personale și fie că ești sau nu de acord, majoritatea dansează… electric!
Colegiul Național Unirea
