Posturile de muzică s-au răspândit cu viteza gândului odată cu generalizarea unei noi tendințe în lumea artiștilor contemporani. Dacă înainte radioul era cel mai accesibil mijloc media de a te pune la curent cu lansările inedite, acum domeniul muzical are nevoie de un element suplimentar: imaginea; dinamica unui scenariu complicat în care acțiunea, personajele, regizorul și decorurile devin puncte de interes care depășesc uneori însăși melodia. Ritmul, versurile, vocea solistului repre-zintă acum fundalul unui spectacol în care sunt angrenate forțe mai mari decât sunetul.
Un videoclip șocant apărut peste noapte și difuzat din greu, cu o ciclicitate obsedantă, pe MTV, pe UTV sau pe Kiss Tv poate duce la popularitatea mondială a unui interpret sau dimpotrivă, îl poate arunca într-un con de umbră. Informația vizuală a ajuns să domine gusturile individuale și odată cu apariția acestui mod re-voluționar de promovare, artiștii s-au trezit într-o societate în care o coafură îndrăzneață cucerește publicul mai rapid decât ar face-o o melodie frumoasă.
Adolescenții și cultul frumuseții de consum
Acest fenomen se îndreaptă preponderent către adolescenți, cei mai entuziaști consumatori de muzică modernă. Formații rock, artiste șarmante, staruri de abia răsărite și DJ de succes… aceștia sunt cei care populează lumea pestriță a showbiz-ului, fascinând tine-rii cu idealuri amăgitoare precum celebritatea, venerația publicului (culmea! Niciodată critic!), vânzările-record și traiul de huzur. Atrași de o viață sclipitoare, mulți își fac din interpreții zilelor noastre un model. Toți cei care apar pe ecran propun o rețetă eficientă, deja pusă în practică fără niciun risc. Prototipul omului de succes pare să se încadreze în următoarele coordonate: frumos după toate standardele (în cazul fetelor, talie de invidiat și machiaj desăvârșit, iar în ceea ce îi privește pe băieți, se recomandă brațe hipertatuate și o alură de dur). De aceea, videoclipurile, românești sau străine, au tendința de a simplifica toată această alchimie a reușitei. Mai peste tot, se aud melodii cu ritm hipnotic, cu bătăi simple, prelucrate electronic, asociate cu imagini simpatice, cu fețe zâmbitoare ori încruntate de artiști de-o zi. Cuvintele tind să se scurteze și în accelerata lor fugă după concizie, se naște încet-încet un nou limbaj, ireductibil, intraductibil și inert. Vocabularul de bază e format din câteva noțiuni: „mamasita” ( = „fată frumoasă”, neologism apărut pentru a-l înlocui pe „baby”), „you know what I mean” („știi tu ce vreau să spun”, un stereotip cu puteri paranormale, care îi dă impresia emițătorului că interlocutorul are puteri telepatice) și „move on the floor” („hai la dans!”). În rest, totul e imagine!
Videoclipul anilor ’80
Când moda videoclipurilor de abia începea să atragă partizani, conceptul regizoral din spatele celor câteva minute de show mediatic se concentra pe sondarea viselor și dorințelor interpretului. Artistul se comunica și melodia căpăta coerență. Emoția publicului se întâlnea la jumătatea drumului cu emoția cântărețului, totul devenind un întreg. Acesta este și cazul videoclipului din 1983, „Total Eclipse of Heart”. Bonnie Tyler apare îmbrăcată în alb, plimbându-se prin clădiri gotice și ima-ginându-și tineri adolescenți, angrenați în activități sportive. Aripile de porumbel, succedate apoi de cele de înger, lentoarea melodiei, vocea pasională, refrenul eli-berator, secvențele de scrimă reprezintă luate pe de-a-ntregul portretul feminității în general, prinsă între reverie, delicatețe și sacralitate. Videoclipul comunică ceva: o stare, o emoție, o dispoziție, un mesaj. Din acest punct, ce drum a parcurs videoclipul până în anul curent, ce inovații aduce el, cum se adaptează timpurilor moderne și ce oferă în plus?
Videoclipul anului 2012
Întrebările formulate anterior nu mai sunt în acord cu realitatea. Acum, videoclipurile suprimă nevoile spi-rituale ori pura dorință de a empatiza cu un personaj ale cărui frământări ne preocupă și pe noi. În momentul de față, ochiul acoperă toate palierele de receptare. Mișcarea scenică, încrederea transmisă, zâmbetul și vestimentația, iată ingredientele-cheie pentru un videoclip „chic” ori „cool”. Nici frumusețea nu mai înseamnă același lucru, ea a devenit subit măsurabilă, ea se poate cuantifica. Cum? În lungimea genelor false, în luminozitatea fondului de ten, în strălucirea rujului, însă excepțiile nu au încetat să existe. De exemplu, videoclipul lui Gotye, „Somebody that I used to know” e relevant atunci când vine vorba de buna tradiție a muzicii de ca-litate. Videoclipul este suprarealist aproape și prezintă un fir narativ sumar: o pereche de tineri lipiți de un perete colorat. Corpurile lor sunt pictate în acord cu nuanțele peretelui și pe măsură ce cântecul se aude, publicul înțelege că tema centrală a melodiei este o despărțire bruscă, dureroasă pentru el, superficială pentru ea. Fata, tunsă bob și cu un machiaj simplu, se întoarce către interpret, cântă de parcă i-ar reproșa toate neajunsurile relației și se îndepărtează, pierzându-și treptat culorile. Redevine ea, cum era înainte de relație, înainte de a intra în jocul dragostei și al întâmplării.
Chiar dacă face notă discordantă, acest videoclip aduce un suflu nou pe piața muzicală. El amintește publicului său că ideea din spatele melodiei trebuie să domine imaginea, oricât de impresio-nantă ar fi ea. Vocea interpretului trebuie să anihileze distanțele dintre oameni, emoționându-i, sensibilizându-i, nu determinându-i să-și transforme chipul în obsesie.
Colegiul Național Unirea
