Zorii se arătară cu greutate. În calitatea lui de șef de partid și candidat la primărie, Călin găsi de cuviință că trebuie să dea un exemplu de punctualitate, măcar acum, pe ultima sută. Ajunse primul la sediul partidului. Ideea asta îl costă o jumătate de oră de stat pe scări. Învățat să fie printre cei așteptați, uitase că nu are cheie. Elanul cu care plecase de-acasă se transformă în nervi, de care nu scăpă nici măcar atunci cănd, al doilea sosit, secretarul, îi deschise calea spre birou.
Reciti înc-odată discursul pe care i-l pregătise staful său de campanie, aruncând priviri îngrijorate în oglinda care se încăpățâna să-i arate că se îngrășase. Blestemă mesele de protocol, nopțile pierdute prin discoteci și politica prost făcută de ăia de la București. „Åži ei zic că eu sunt vinovat! Habar n-au cu ce se mănâncă treaba asta, dar acuză pe alții, care muncesc!”, se autocopătimi.
Pe la miezul zilei părăsi biroul. Vasile îl anunțase că totul e pregătit. Åžase mașini de teren, decorate cu chipul lui, îl așteptau în fața sediului. Își începea campania într-unul din cele mai sărace cartiere din oraș. Strategia fusese îndelung discutată. Lumea de-acolo nu prea știa cine este și ce făcuse în ultimii patru ani. Oameni nevoiași în general, mai ușor de impresionat. În plus, mai toată săptămâna, echipa lui împrăștiase sacoșe cu ceva de-ale gurii. Åži chipul lui.
În fața sediului, agitatorii lui strigară câteva slogane. Å¢ipetele lor speriară câinii. Nemulțumiți, aceștia se mutară peste drum și lătrau în ton cu uralele. Alaiul demară în trombă. De pe una din mașini, un afiș se desprinse. Pluti o vreme purtat de vântul care bătea în rafale. În cele din urmă se lipi de un tomberon. Cu fața în jos.
Călin descinse din mașină. Era pe punctul de a ridica mâinile în semn de salut, când realiză brusc că treaba nu e tocmai în regulă. Da, tribuna era, staful era, presa era și ea, dar… nu era lumea! Arunca o privire întrebătoare spre Vasile, șeful lui de campanie. Vasile îl privi și el. Tot întrebător.
– Bă, Vasile, unde-s, mă, oamenii? Nu trebuia să vină?! Ori am venit noi în altă zi?
Vasile se albise la față. Încercarea de a găsi un răspuns îi declanșă o nouă criză de astm. Nici el nu înțelegea de ce nu venise lumea. Chiar nimeni! Nici măcar din curiozitate… Ce ți-e și cu oamenii ăștia! Zici că-i fraierești, când colo… Începu și el să țipe la ăia mai mici. Îi făcu cum îi venea la gură, uitând de presă și de cei câțiva copii care se jucau pe mesele din piață. Agitația crescu rapid și dădea semne că va degenera. Atunci se produse minunea: de pe una din străzi, o coloană lungă și dezordonată se îndrepta spre ei.
-Vin!, strigă Vasile. Uite-i că vin, Căline! Mama lor, au întârziat, dar uite că vin! Treci pe scenă! Bă, tu să faci poze de ansamblu, țipă la un fotograf, să se vadă gradu’ de participare! Ai priceput?
Călin se urcă grăbit pe scenă, în fața microfonului. Își trecu mâna prin păr și-și rearanjă cravata. O scamă imaginară fu îndepărtată de pe sacou. Transpira. Grupul de oameni se apropia încet.
– Hai, oameni buni!, îi încurajă Călin. Un pic mai repede, că parcă mergeți la….
Își înghiți cuvintele. Oamenii chiar mergeau la mort. De fapt, conduceau pe unul. Procesiunea trecu tăcută prin fața tribunei. Tăcut era și Călin. Nu mai înțelegea nimic. Blițul unui aparat îl trezi. Ca să nu pară prost, coborâ de pe scenă și se alătură cortegiului. Staful îl urmă uimit. Pe doliul spânzurat pe mașina mortuară, inițialele mortului îi atraseră atenția: PDL. Ce chestie!, gândi. Crucea de lemn te lâmurea: Pirandel Dumitru Luca.
– De-al nostru, șopti el către un ziarist care îl întrebă ce naiba se petrece.
Vasile prinse și el ideea din zbor și o transmise mai departe agitatorilor de partid. Aceștia începură să bocescă la comandă.
– Uite așa ne ducem toți!, cugetă trist Călin.
Vasile dădu și el în hohote la o așa constatare plină de adevăr și tristețe.
– Da’ ne conduci tu, Căline!
