Nu mică mi-a fost surprinderea să aflu că în Cetatea Eternă s-a înființat primul club sportiv. Am avut ocazia să-i văd pe cei din Clubul Dacica într-o prezentare în cadrul unui spectacol din Roma „Acasă la români”.
Nu sunt microbistă, dar aflând că fondatorul acestui club este vrâncean, m-a determinat să le urmăresc competițiile, dar și să-i cunosc mai bine. Așa că, le-am făcut o vizită la sediul asociației „Noi suntem români”, asociație culturală, în cadrul căreia s-a înființat Clubul Sportiv Român de la Roma. Am fost întâmpinată de Președintele asociației, Silviu Ciubotarul, care este totodată și fondatorul Clubului Dacica. O persoană modestă, dar cu o doză de patriotism greu de imaginat!
Ce v-a determinat să plecați din orașul natal?
Plecarea mea din Focșani a constituit un proiect de viață ce m-a purtat prin diverse orașe ale țării, unde mi-am urmat pasiunea pentru fotbal. Junioratul l-am făcut la „Unirea Dinamo Focșani”. Ce frumoasă-i viața când ești tânăr, mai ales când trăiești în Focșani! Un oraș curat și cu o semnificativă istorie în spate, care te ține legat sufletește indiferent unde te poartă valul vieții. După experiența din Focșani, am plecat un sezon la „Bradul Roznov”- Neamț și trei sezoane la „Progresul Timișoara”. Iar aventura spre alte meleaguri necunoscute a continuat. Situația critică din România din anii ‘80 – ‘88 a făcut ca mulți tineri să-și încerce norocul dincolo de granițe, la vecinii noștri sârbi, ca apoi să emigreze spre țările din Occident. Eu îi numeam eroi pe acești români curajoși care își riscau viața să ajungă într-un colț de lume și să povestească tuturor despre viața grea dusă sub un regim comunist.
Cum a început aventura spre necunoscut?
După 3 luni de clandestinitate în ex Iugoslavia și o trecere frauduloasă a frontierei spre Occident, în aprilie ‘90 am fost „adoptat” de către Austria, unde am solicitat azil politic. Într-o țară străină, fără o experiență de lucru, a trebuit să fac ce știu mai bine și anume să joc fotbal. Au urmat ani minunați unde am întâlnit români care își dedicau timpul pentru a-i ajuta pe mulți dintre noi, care erau în dificultatea găsirii unui loc de muncă sau reîntregirii familiei.
După cât timp ați revenit „acasă” ?
Dorul de țară și de cei dragi, m-a făcut ca după 4 ani să mă întorc în România , unde am găsit „ascensorul social” oprit și un sistem politic plin de foștii comuniști. Revoluția din decembrie 1989 m-a făcut protagonist, ca pe mulți alți tineri din Timișoara, iar setea de libertate ne-a împins la gesturi extreme de violență contra unor componenți ai securității din județul Timiș. După re-voluție, viața începea să intre pe făgașul „normal” și cum mulți dintre cei pe care noi în timpul revoltei îi „vânam” au ajuns în funcții importante și din „vânători” am ajuns să fim „vânați”, fără a putea să ne bucurăm de libertatea pe care ne-am câștigat-o, mulți dintre noi am fost constrânși să părăsim țara.
Momentan sunteți în Italia cu familia? Aici ați avut o experiență de viață diferită?
Da! Am urmat firul vieții și în ‘98 m-am căsătorit la Cluj, iar după 4 ani, cu soția și copilul, am decis să emigrăm în Italia, țara care la acea vreme nu mai cerea viză cetățenilor români. Ajuns la Roma cu familia, împreună cu soția, care este asistent medical, am găsit de lucru într-un institut religios unde ne ocupam de îngrijirea bătrânilor. După slujba de duminică din biserica românească , mergeam împreună cu alți români să jucăm fotbal și acolo s-a născut ideea înființării unei echipe competitive de români care să activeze în campionatul italian. Pentru mine devenise un vis, o continuare a proiectului de viață în ceea ce privește viața mea sportivă. În ‘04, cu nașterea celui de-al doilea fiu,pentru noi începea o viață nouă, într-o societate în care trebuie să dai din coate ca să poți avea o viață modestă.
de Crina ENE
