Gheorghe se pregătea să bată ultimul cui la capra podului. Din capătul uliței se apropia o turmă de oameni. Colbul stârnit de încălțările lor acoperise laolaltă oameni și pancarte. Abia dacă ghiceai și o culoare. Portocaliu.
– Te superi, tataie, dacă ședem și noi o țâră, numa cât să ne tragem sufletul?
Întrebarea o puse șeful lor. Părea cel mai bătrân, dar cu prafu’ ăla era greu să-ți dai seama ce culoare are părul lui. Gheorghe n-apucă să răspundă. Ocupară băncile, iar ăia care n-avură loc, se întinseră pe marginea șanțului. Le aduse o găleată cu apă și o cană. Se repeziră să bea. Unii, printre care și șeful, aruncară și pe față. Abia acum îl recunoscu Gheorghe. Ion. Făcuseră o parte din armată împreună, asta pentru Gheorghe îl găsise pe Ion acolo. Avea vechime deci. Veteran.
Veteranu’ Ion îi mâncase ficații câteva luni bune, alea mai grele, de început de căprărie. Avea o „fixă”: se așeza comod, într-unul din paturile de la geamul dormitorului și lua o față visătoare.
– Bibane, ordona, veteranu’ pleacă în concediu!…
Gheorghe alerga disperat afară, dincolo de geam. Cocoșat, ca să nu fie vizibil, plimba două crengi de copac. Numai în același sens. Din când în când chiuia. Anunța intrarea „trenului” într-o stație nouă. Cât „trenul” ședea în stație, Gheorghe ridica pe rând pancarta cu numele stației. A opta era ultima. Bârlad.
Zi de zi, luni la rând. Ajunsese Gheorghe să se roage de-un război, neapărat cu rușii, să ocupe ăia Bârladu’ tocmai când Ion era acolo, în concediu. Își imagina chiar cum, el, trimis să lupte contra ocupanților, avea sâ dezerteze. Războiul nu veni, dar Ion plecă în concediu. Cu trenul. Gheorghe fu pus să plângă după veteran. Plânse de-adevăratelea. De bucurie.
Ion nu se mai întoarse. La început se auzise că dezertase și că fusese dus la Caracal. La disciplinar. Povestea completă se află târziu, de la unu’ care venea chiar din satul ăla de pe lângă Bârlad, de unde era Ion.
Obosit și amețit de copacii care i se plimbau cu viteză prin fața geamului, Ion adormise chiar înainte de Buzău. Când se trezise, ochii i se opriră pe pancarta cocoțată pe peretele gării din care trenul se pregătea să plece: ROMAN. Realiză brusc că Bârladul rămăsese în urmă. Sări speriat și începu să-și adune precipitat lucrurile. Călcă în picioare călătorii. Trebuia să coboare. Neapărat. Trenul se pusese în mișcare. El continua să îmbrâncească. Sări din mers, la capăt de peron. Se julise rău în cădere. Era însă bucuros că reușise. Aventura îi dădu un sentiment de mulțumire.
Avea o singură nedumerire: cât fusese în armată, ăștia schimbaseră gara! Privi înc-odată: pe tabla din centru stației scria Rimnicu Sarat! Pricepu cu greu că nu se afla la Bârlad, dar nu înțelegea ce se întâmplase. Era sigur că citise cuvîntul „Roman”. În cele din urmă, păși pe calea ferată și se opri în aceeeași pozitie pa care o avea în momentul în care se trezise în tren. Enigma se dezlegă și Ion răsuflă ușurat. Nu era nebun. Din compartiment văzuse ultimul cuvânt al unei lozinci spănzurate pe peretele gării: TRAIASCA PARTIDUL COMUNIST ROMAN.
Rămăsese acolo peste noapte. Åži zilele următoare. Nămeții opriseră circulația. Nu se știe cum, dar Ion se aciuiase în cele din urmă la o țigancă. Cu cinci copii.
– Gata, bă!, sparse liniștea Ion. Hai, c-avem treabă, partidu vrea rezultate… Studentule, scutură dracului drapelu partidului că zici că e cârpă de șters! Ne strică imaginea capitalei, care și-așa, e vai mama ei…
– Capitalul de imagine, nea Ioane, îl corectă cel interpelat.
Se ridicară și începură să purceadă încet, la vale. Ion zăbovea încă. Nu-i venea să se ridice. Pancartele cu lozinci treceau pe lângă ei. Sau poate că ei treceau pe lângă ele, dracu mai știa. Poate că erau în tren și…
– Am obosit, tataie, spuse Ion, Tare bun ar fi un concediu…
Gheorghe se ridică în picioare. Privi alaiul care se îndepărta. Din el rămase doar praful.
– O să ai, Ioane. Åži tu, și partidul tău. Asta dacă nu sari din tren cât mai ai timp…Am auzit că te pricepi…
