Din colbul stârnit de limuzina care frână în fața casei, două siluete negre ca noaptea își făcură apariția. Gheorghe le privi mirat. Mirarea se transformă oarecum imediat într-un sentiment de frică, ce-i îndoi picioarele și-l obligă să se reazeme de parmaclâcul casei.
– Asta numa primaru’ mi-o făcu…, mai apucă să gândească înainte de a se trezi cu ăia doi în față.
Acu două zile se certase urât cu primaru din sat. Gheorghe, gospodar de frunte și cu oarecare cuvânt printre oameni, fu acuzat că face propagandă negativă partidului și incită la revolte contra puterii. Așa era, dar Gheorghe n-o făcea cu răutate, spunea însă cu voce tare ceea ce alții gândeau numai. Chemat la primărie, i se puse în vedere să termine, că altfel…
Nu încetase. Åži iată că în dimineața asta se procopsi cu vizita asta. Nu înțelegea încă despre ce e vorba, dar durerea din genunchi, aidoma celei când se schimbă vremea, îi da de înțeles că numai de bine nu era.
– De la Poliția fiscală suntem, mârâi unul din ei fluturându-i o legitimație prin fața ochilor și sâsâind două nume, iar Gheorghe, speriat, nu reuși să rețină decât finalul unuia din ele: „onea”.
– Îmi pare bine…, răspunse Gheorghe șoptit, de parcă i-ar fi rugat pe ăia să vorbească și ei la fel, ca să n-audă toată lumea cine îi calcă lui bătătura. Că știi cum e, când apar doi străini în sat și mai sunt și de la poliție, nu te mai spală toată apa râului de bârfa satului. Cu ce probleme pe la noi?
– Probleme ai mata!, începu unu din ei scoțând din geantă un dosar. Ia spune, cum se face că, deși nu ești angajat nicăieri, îți permiți să ai casă, terenuri, băiat la facultate și să bei în fiecare sâmbătă o bere la birt?
– Păi de unde să am, tată, începu Gheorghe, am terenul ăsta pe care-l muncesc, eu cu ai mei…. Vindem la piață… la oraș. Ce să facem și noi, ca oamenii de la țară….
– Åži ce venituri ai avut în ultimii cinci ani?
– Sincer…nu prea știu…Așa cât să trăiesc…
– Åži impozite?
– Ce-i cu ele?, întrebă tâmp Gheorghe.
Întrebarea rămase spânzurată în aer. Nu primi răspuns. Ceea ce urmă nici Gheorghe nu înțelese. O hârtie e tot ce primi. Decizie de impunere scria pe ea. Suma înscrisă depășea bugetul comunei pe ultimul cincinal. Penalități, majorări… Îi luaseră tot: casa, terenul, ba chiar și gardul…
– M-ați nenorocit…., bâigui Gheorghe.
Sângele începu să-i clocotească și mîinile se strânseră pumn. O ceață roșie îi acoperea privirea și gândirea deopotrivă. Făcuse un pas în față când întrebarea îl lovi drept în creștetul capului:
– Åži în grajdul ăla ce ai?
N-avu vreme să răspundă. O luară înainte și Gheorghe îi urmă.
– Frumoși cai!, exclamă unu din polițiști. Acte ai pentru ei, că nu-i văd declarați?
Pământul se rupse parcă în două și Gheorghe se duse în crăpătură. Caii lui, lumina ochilor lui…. Îi cumpărase de la niște samsari, acu două luni, pe preț bun… Simțise, știuse chiar, că nu era în regulă, dar prea erau frumoși!
Dădu din cap că nu și se prăbuși în genunchi, pe paiele curate aduse de dimineață.
Se ridică cu greu într-un târziu, incapabil să înțeleagă ce se întâmplase. Polițiștii plecaseră fără să îi ia și caii. În mintea lui, răspunsurile se îngrămădeau de-a valma cu întrebările. Ieși din grajd privind rușinat mândrele animale, tot ceea ce îi mai rămăsese.
Ion, vecinul lui, stătea rezemat cu coatele pe gard.
– Văzuși?, întrebă Gheorghe.
– Văzui, răspunse leneș Ion.
– Åži, ce crezi, de ce nu mi-au luat și caii?
Ion rupse o așchie din gard și începu să se scobească cu ea între dinți.
– Åžtiu eu, mă, Gheorghe… Poate le-o fost milă…. Sau poate că nu….
– Cum adică?
– Adică…stau eu și mă gândesc, dacă îți luau tot, erai liber să înjuri în continuare, că tot n-aveau ce să-ți mai ia…. Așa însă… s-ar putea să se întoarcă!
