Oricât de mult aș admira spiritul tânăr, mereu efervescent, mereu exploziv, nu îmi permit să închid ochii în fața unei realități care din când în când, devine deranjantă: adulții, în toată maturitatea lor sufocantă, dovedesc uneori pasiuni și trăiri mai intense decât adolescenții. Clișeul „Ești cât de tânăr te simți!” nu merită să fie aruncat în cercul defăimător al vorbelor goale pentru că sensul lui e autentic. Tehnologia modernă și presiunea anturajului au transformat adolescentul într-o ființă tipicară, în căutare de confort și aprobare, o ființă care speculează la nesfârșit regulile nescrise ale vieții sociale.
Mutându-ne în alt spațiu, lucrurile stau cu totul altfel. Serviciul presant, partenerul de viață cu propriile lui necesități și doruri, copilul din ce în ce mai răsfățat și șefii din ce în ce mai greu de mulțumit sunt câteva dintre grijile de zi cu zi ale oricărui părinte. Cei în jurul vârstei de 50 de ani își revăd pentru o clipă tinerețea pentru ca apoi, fără multă zăbavă, să se scufunde în munci istovitoare. Bunicii fac economii din ce în ce mai severe pentru a-și permite luxul de a-și cumpăra medicamente. În ciuda lipsurilor de tot felul, renunțările sunt întâmpinate cu zâmbetul pe buze și într-un spirit iscoditor de a inventa fel de fel de metode de a opri fericirea și pe strada vieții lor. De ce adolescenții uită să râdă, adâncindu-se în dramele Facebook-ului sau în micile lor idile sfărâmate? De ce atâtea conflicte cu părinții? De ce sumedenia de dorințe nejustificate, aducătoare doar de furie și împotriviri? De ce atâta agitație pentru nimic? Tinerețea care ar trebui să dea aripi se încruntă din ce în ce mai des, bate din picior și caută recompense pentru vanitate.
Pe când alții…
Joacă șah în parc…
Îmi amintesc de vara care a trecut atât de grabnic și odată cu ea, în minte mi se perindă plimbările plăcute prin parcul Schuman. La câteva mese puse ad-hoc într-un colț, grupuri-grupuri de bătrânei își frecau tâmplele, gândindu-se cu ce să-și surprindă adversarul în acel joc de șah întortocheat. Să fie o rocadă, o apărare siciliană, să atenteze la cal sau la nebunul oponentului? Tinerii treceau pe lângă ei, ba ținându-se de mână, ba privindu-se galeș, ba țipând și gesticulând, însă privirile celor mai vârstnici erau atrase doar de cadrilul atac-apărare al șahului.
Învață să lucreze pe calculator…
Nu e un lucru nou pentru adolescenți, se poate spune chiar că a devenit o a doua existență, dar nu e revigorant să vezi pensionari adunându-se la bibliotecă pentru a deprinde puțin din tainele informaticii? Bătrânei pregătiți să ia viața modernă în piept și să facă loc în mintea lor, pe lângă amintirile de război, fluxului din ce în ce mai intens de informații… Câți adolescenți se gândesc să facă un pas înapoi, întorcându-se la activități simple? Dacă bunica va fi capabilă să își verifice mailul, eu oare voi fi în stare să ornez ouăle de Paște la fel de frumos ca ea?
Iau cursuri de dans
Nu numai cei mai în vârstă par a avea o inimă deschisă. Adulții, în jurul vârstei de 40-50 de ani, cu adolescenți rebeli acasă, dar cu mintea încă proaspătă, se lansează în provocări incitante. Poate stânjeniți de ultima nuntă în familie, cu ocazia căreia au chiulit de pe ringul de dans, cupluri de oameni maturi se înscriu la cursuri de dans pentru începători, învățând cu răbdare pași de salsa, de bachata, de tango și de vals. Văzându-i cum se rotesc grațios prin sala de antrenamente, strângându-și mâinile încurajator când fac vreun pas greșit, un sentiment ciudat mă cuprinde: suntem oare noi, tinerii, depășiți de cei pe care nu-i credeam capabili de progres? Toate semnele indică un răspuns afirmativ. Om fi noi mai sprinteni, dar toată această energie se canalizează în direcții ba autodistructive, ba mult prea serioase pentru o vârstă așa luminoasă.
Atunci când Pinocchio devine un băiețel adevărat…
… lumea întreagă începe să-și dorească o schimbare. Așa s-a întâmplat și în cazul meu, când pe nepusă masă, m-am trezit în fața unui fapt împlinit. Tata, mereu ocupat, mereu prins cu treburi și comenzi, și-a găsit răgaz să meșterească un Pinocchio din lemn, atent proiectat și vopsit, cu hăinuțe pictate cu cea mai mare mi-nuțiozitate. Nu îi lipsesc nici pălărioara comică, așezată ștrengărește pe o ureche, nici nasul jignitor de lung, nici papionul albastru, adăugat pentru un plus de eleganță. Toată această strădanie, vecină cu sculptura, a fost depusă de tata spontan, dintr-un simțământ înțeles de abia mai târziu. Întrebându-l ce o să facă mai departe cu mica lui creație, sortită îmi părea mie statului veșnic pe balcon, tata m-a privit vesel și mi-a răspuns dintr-o răsuflare:
– Hm, ce să facă? Îmi dă voie oricând să-mi vizitez copilăria.
Răspunsul acesta mi s-a părut demn de ținut minte, așa că m-am gândit de două ori înainte de a mai deschide aproape automat calculatorul. În loc să na-vighez pe internet, mi-am luat colega de bancă de braț și am pornit împreună în aventura unei plimbări lungi pe străzile Focșaniului. Ambiția noastră: construirea unei adolescențe demne de revizitat la vârsta maturității.
Cristina Stancu
Colegiul Național „Unirea”
