Nevoia permanentă de hrană, împreună cu dorința oamenilor de a explora noi tărâmuri ale gustului, au condus cu foarte mult timp în urmă la conturarea artei gastronomice. Cea mai importantă etapă a dezvoltării sale în spațiul european, am putea spune fără exage-rare, a fost evul mediu și asta datorită condimentelor de care noi cei de astăzi nu ne-am mai putea despărți nicicând. Expresii de tipul „ca sarea în bucate”, „e sarea și piperul”, înfățișează cu prisosință că gustul desăvârșit nu există în genere în absența acestora.
Cruciații și condimentele
Războaiele purtate de creștini în țara sfântă în timpul cruciadelor a avut, se pare, urmări însemnate și în alte planuri decât acela religios. Regii, cavalerii, domnii și alți cruciați, printre care se aflau și numeroase femei, au adus la întoarcere în țările de origine condimente pe care au început să le întrebuințeze în prepararea bucatelor.
Comerțul a suferit și el unele schimbări după evenimentele mențio-nate, locuitorii bătrânului continent îndreptându-și atenția mai cu seamă către mirodenile din Cairo, Alexandria (Egipt), Damasc (Siria), Bagdad ori Mosul (Irak).
Iată care au fost principalele condimente îndrăgite de înaintașii noștri în Evul Mediu:
Piperul – a fost poate cel mai scump și căutat în perioada medievală. La început provenea din Asia, iar mai târziu din Africa.
Scorțișoara – un condiment cu gust și miros special obținut din scoarță de Ci-nnamomum zeylanicum.
Cuișoarele – erau indigene în Insulele Moluce, supranumite Insulele Mirodeniilor, din Indonezia.
Ghimbirul- cunoscut deopotrivă sub numele de „Grăunțele Paradisului” a fost pe la anii 1300-1400 un substituent al piperului negru, care era însă mult mai costisitor.
Åžofranul – este poate cel mai vechi colorant natural utilizat în bucătărie. Deține de asemenea proprietăți organoleptice distinctive.
Cardamomul – plantă din sud-estul Asiei, ale cărei grăunțe au un gust piperat.
Muștarul – condimentul cu gust iute devenit aproape tradițional și în România.
