Ieri, imediat ce a stat ninsoarea, focșănenii au ieșit cu mic, cu mare, fie ca să-și scoată dintre nămeți autoturismele sau să facă pârtii până la ghenele de gunoi, fie să-și dea jos stratul gros de zăpadă de pe case sau să-și dezgroape dintre munții de omăt, propriile locuințe. Åži, chiar dacă iarna dă multe bătăi de cap și îndeamnă la efort fizic, toți oamenii aveau zâmbetul pe buze și munceau plini de elan, de parcă albul strălucitor al zăpezii ar fi adus cu el și miracolul redescoperirii bucuriei necondiționate a inocenței!
„Vecineeee! Hai la lopată!”, își îndemna, un locatar al unui bloc de pe strada Războieni prietenul ce-și ițise capul la geam, trezit, pare-se, din somn de agitația de afară. După doar câteva clipe, cu ochii cârpiți dar cu fesul tras temeinic pe creștet și cu fularul încolăcit în jurul gâtului, respectivul s-a alăturat marii desfășurări de forțe de afară. Pe strada Longinescu, zeci de oameni se duceau încoace și încolo și, chiar dacă stratul de zăpadă le împiedica serios pașii, păreau că duc cu ușurință bidoanele de apă sau sacoșele pline cu alimente. Åži ca niciodată… zâmbeau! De-o parte și de alta a drumului, în jurul mașinilor, tineri și vârstnici, bărbați și femei cu copiii zburătăcind prin jur, lopătau serios fiecare cu ce avea la îndemână. Fie că strîngeau în mâini mânerele unor lopeți de zăpadă autentice, fie că se străduiau să micșoreze, centimetru după centimetru, omătul, cu bucăți de placaj, plastic sau chiar petu-uri decupate, străzile din zona Gării erau, ieri, ca un furnicar.
Cu fesurile de abia zărindu-se dintre nămeți, cîțiva bărbați sprijiniți în lopeți se cinsteau, într-un răgaz binemeritat, cu câte un pahar de vin fiert. Priveau cu atâta satisfacție mașina scoasă de sub stratul alb, de parcă ar fi reușit scopul suprem al vieții lor și ar fi primit răsplata cea mai așteptată de la nevestele care veniseră cu tava. „Hai noroc! Lasă că o scoatem și pe a matale (mașina – n.r.)”, zicea unul. „Le scoatem noi pe toate!” a dat asigurări altul, pentru ca apoi să ciocnească prietenește paharele de unică folosință, pline cu lichidul aburind, ascunși între pereții cazematei cu trei laturi în care trona primul autoturism deszăpezit.
La câțiva pași de ei, o gâgâlice de vreo patru anișori se forța cu nădejde să dea, cu lopata părăsită pe moment de tatăl ei, zăpada rămasă pe lângă roțile mașinii familiei. Din când în când încerca să-și îndepărteze zăpada de pe mănuși direct cu gurița și, cum ai ei erau prea ocupați cu deszăpezitul, gusta, cu acea poftă pe care o au doar copiii, omăt luat direct din nămeții imaculați. La câteva blocuri distanță, câțiva puști puneau la cale … un zbor de la etajul I direct pe troienele din fața scării. „Vă dau eu aterizare!”, le-a stricat chicoteala o mămică ce tocmai atunci se găsise să-și întindă rufele în balcon, dar chiar și ea cu zâmbetul pe buze!
Castani troieniți și șoferi înveseliți pe Bulevardul Gării
Dincolo de neplăcerile cauzate de deplasarea îngreunată din pricina zăpezii, pe Bulevardul Gării șoferii de microbuze și minibuze se arătau și răbdători cu pietonii, și binedispuși. Niciun claxon, nicio înjurătură neaoșă, nici o atitudine de neam prost nu apărea de nicăieri, șoferii fiind, pare-se, prinși la rândul lor de magia albă a iernii! Castanii poleiți, cu crengile îngreunate de stratul de omăt și cu tulpinile ascunse pe jumătate printre troiene transpuneau realitatea într-o lume science fiction.
Taximetriștii, atâția câți s-au încumetat să străbată printre nămeți, așteptau și ei răbdători eventualii clienți. Prea puțini însă, față de ce se așteptau pe o astfel de vreme. „Le place să meargă pe jos. Chiar dacă au de cărat bagaje, tot pe jos o iau majoritatea. Se duc la magazinele apropiate de case și nu prea sunt clienți”, a spus unul dintre taximetriștii ce-și curăța cu sîrg geamurile, staționând în zona gării.
Miracolul alb
Pe străduțele lăturalnice străzii Longinescu, casele focșănenilor erau efectiv îngropate în zăpadă. Acoperișul unei spălătorii de pe strada Gheorghe Asachi s-a dărâmat chiar sub greutatea omătului, ceea ce însă nu l-a făcut pe patronul acesteia să-și iasă din fire. „E iarnă doar! Ce să facem! N-am mai avut de mult o iarnă adevărată. Lasă că stricăciunile le reparăm noi!”, a spus omul. Pe strada Tăbăcari, un alt bărbat se muncea să dea jos stratul gros de zăpadă de pe acoperișul căsuței lui. „Dă-i cu nădeje, dă-i cu nădejde!”, îl îndemna o cunoștință care se întorcea de la magazin cu sacoșa plină de pâini, pentru ca cel de pe casă să-i răspundă cu un zâmbet larg și cu o fluturare a lopeții.
Oricine ar fi făcut o simplă plimbare după ninsoarea de ieri, printre oamenii ieșiți ca la o comandă pe străzi, ar fi fost martorul miracolului alb! Dacă în vremuri obișnuite, mai toate fețele oamenilor sunt oarecum posomorâte, pline de griji, iarna din acest februarie, cu toate neplăcerile ei, a reușit un miracol! A readus bucuria, dacă nu musai în suflete, măcar pe fețele celor mai mulți dintre noi!
