Când Gheorghe reveni acasă, după o săptămână petrecută la țară, avu un șoc: geamurile apartamentului pe care îl deținea la parterul unui bloc erau acoperite de un banner uriaș pe care scria, cu litere mari, albe, pe fond albastru „LA ION. SPITAL DE URGENŢĂ”. O mulțime de oameni formau o coadă care ieșea din scară și dădea ocol blocului. Papornițe, găini, gâște, purceluși in lapte și chiar un mânz îi blocau accesul. Pătrunse cu greu în scară, dar și mai greu îi fuse să ajungă la ușa lui, atrăgînd reproșuri ale celor care credeau că vrea să treacă în față, peste rând. Ușa era deschisă. Pe ea însă, nu mai era numele lui, scria „recepție”. Aglaia, nevasta lui Ion, vecinul de la patru, căruia îi lăsase cheia când plecase, deschidea papornițe și număra ouă, găini și alte cele, notându-le conștiincioasă intr-un caiet. Văzându-l, Aglaia îi aruncă o privire obosită și, fără să mai aștepte întrebarea lui, îl repezi:
– Lasă plasele aici și du-te la dom’ Director ! Camera 46…
Camera 46, după cum greu se dumiri Gheorghe, era la etajul patru, in apartamentul lui Ion. Până acolo insă, trebui să urce etajele cu și mai mare greutate, printre oameni întinși pe jos, rezemați de pereți sau șezând pe scări.
Pe ușa lui Ion scria „DIRECTOR ÅžI CABINET”. Intră. Maria, fata lui Ion, îi făcu semn să aștepte și dispăru în sufragerie. Așteptă fără să aibă puterea să protesteze. Fata reveni și-i făcu semn.
Ion, în halat alb, stătea la un capăt de masă, transformată acum în birou. De partea cealaltă a camerei, patul pe care Gheorghe si-l amintea ca fiind în bucătărie, fusese mutat și acoperit cu un cearceaf alb și o bucată de linoleu. Semăna cu un pat de consultație, confort sporit, asta pentru că era de două ori mai lat.
– Vorbesc eu !, îl atenționă Ion, făcându-i semn să se așeze pe pat. Åžtii că apare o nouă lege a sănătății, nu? Nu știi! Dar ce dracu știi tu, mă, Gheorghe, noroc cu mine că…. Lasă, fii atent. Au dat ăștia lege că se privatizeaza sănătatea, mă, toate se fac spitale private, SRL-uri, fundații…de-astea. Mă, ia fii tu atent! De ce, mă, Gheorghe, să ne-o ia mereu înainte toți ăia, noi nu putem să ne băgăm și noi, să profităm, să avem inițiativă…să fim și noi în rândul băieților deștepți, ăia de care vorbește președintele?…Așa c-am făcut spital !
– Dar doctori sunt?, bâigui Gheorghe, oarecum speriat, neștiind dacă poate să-l mai tutuiască sau nu, acum că Ion era director.
– Doctori, de unde doctori, mă, Ioane? Da’ cine mai are doctori? Tu nu știi că ăștia au plecat afară, să ia bani mai mulți….
– Åži… ăștia care …sunt afară?
– Mă, Gheorghe, îl dojeni Ion, dar așa, cu milă. Ce te-ai face tu…. Da’ lasă…. Mă, îți mai amintești tu că am citit noi odată… nu mai știu eu unde acum… cu primarul ăla care a construit un dispensar pe vârfu dealului, departe, unde era și cimitirul… Nu-ți amintești ? Ei bine, a pus dispensarul acolo pentru că n-avea nici de unele, nici măcar doctor, dar după ce urcau ditamai dealul, pacienții primeau o aspirină. Asta nu face rău, dar la coborâre, fiind mai ușor, oamenii se simțeau mai bine… Pricepi ?
– De-asta e cabinetu la etaju patru !…, concluzionă tâmp Gheorghe.
– Bravo! Åži nici nu luăm bani… O găină, zece ouă acolo… le vinde Aglaia la magazin… mai vedem noi… Ä‚, ce zici ?
Gheorghe nu știa ce să zică. Evenimentele îl depășeau. Dar tocmai pentru că înțelegea că fusese întodeauna depășit, putea să accepte că orice era posibil. Ca să nu pară prost, indică cu privirea afișul președintelui, lipit pe peretele din spatele lui Ion:
– Åži ăla cine e de- mi face cu ochiul, vreun doctor ?
– Nu, un pacient, dar nu-ți face cu ochiul. Nu-i place aspirina și de-asta se uită chiorâș….
