A învățat carte 30 de generații de copii. I-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu și pe Ionel Teodoreanu. S-a născut în vremea regalității, a trecut peste două războaie mondiale și prin câteva regimuri politice. A iubit oamenii, cărțile și florile din toată puterea inimii sale generoase și, pentru că a știut să ierte și să uite, sufletul său a rămas neatins de nimicniciile vieții. Pentru toată lumea, Clementa Soare, care a împlinit, ieri, 105 ani, a rămas mereu „doamna învățătoare”. Nobila doamnă învățătoare a fost sărbătorită, ieri, la școala din satul Poiana, de întreaga comunitate. În jurul ei s-a adunat, de prin țară dar și din străinătate, și frumoasa sa familie.
Trecerea din lumea noastră pragmatică în aceea care numără 105 ani, a Clementei Soare, a părut un miracol… Priveam cu emoție, de dincolo de gard, bătrâna casă cu ferestre înalte, prispa lungă din lemn sculptat, cu vopsea scorojită, și ușile închise. Ascunsă în spatele grădinii sălbăticite, învăluită în tăcere, casa invita – cu scările ei roase de vremuri și mărginite de balustrada betonată, de o stranietate maiestuoasă – la cunoaștere… Așa ni se spusese, că acolo, înăuntru, se pregătea „de școală” doamna învățătoare. Nobila doamnă de 105 ani! Toată viața a fost o femeie cochetă, îngrijită iar în vremurile când a predat nu și-a permis să se abată de la demnitatea ținutei impusă de meserie. Åži nu vroia s-o facă nici acum. Doar va striga catalogul!
Era miezul zilei… În camera cu tavanul înalt, nepoți, copii, strănepoata, rude și câțiva foști colegi de breaslă o așteptau. Iar alături de ei, așteptau și zâmbeau chipuri dragi, înrămate și agățate pe pereți, oameni care au fost și poate nu mai sunt, imortalizați în amintiri cartonate, înnobilate de patina timpului. Dincolo de întâmplările zugrăvite în cuvinte de cei prezenți, de zîmbetele apăsate de solemnitatea momentului ce urma să se producă și de blițurile aparatelor de fotografiat, podelele din lemn scârțâiau molcom sub picioare spunându-și, parcă, propria poveste. Toată mobila, de altfel, șoptea, acolo, câte o poveste… Åži totul mirosea a vechi. Fără îndoială, casa doamnei învățătoare are un parfum aparte, un parfum al tuturor timpurilor și generațiilor ce au trecut sau au trăit în ea… Miros care te duce cu gândul la cărțile vechi, acelea cu coperte cartonate, cu pagini îndoite și cu semne de carte cusute, colorate, cu motive populare… Miros plin de amprente și povești, unele spuse, altele pentru totodeauna date uitării…
***
Ușa înaltă s-a deschis încetișor și doamna învățătoare m-a trezit din reverie. Åži-a arătat maiestuozitatea celor 105 ani pășind încet peste pragul ce desparte lumea ei, de cea dinafară. Fină ca un bibelou măiestrit al cărui lac s-a brăzdat pe negândite cu șanțuri fine, cu brațele subțiri însuflețite în frânturi de gesturi simple și cu umerii fragili aplecați ușor peste cei 105 ani strînși în suflet, Clementa a pornit pe drumul spre școală. S-a oprit să respire pentru o clipă aerul răcoros de toamnă. Åži degetele ei lungi, tremurânde, obișnuite să mângâie filele cărților, au adiat cu nesfîrșită dragoste peste plantele uscate ce i-au năpădit grădina… „Of, florile mele… Ce mult am iubit florile… În fiecare zi le udam, le pupam… Uite… au căzut rămurelele… au căzut frunzele…”, a șoptit, și parcă toate regretele lumii s-au adunat în lacrimile strînse în colțul ochilor săi care nu mai văd… Sub soarele zgîrcit de toamnă, Clementa pășea, ieri, din nou spre școală. Se ducea spre locul care i-a fost atât de drag și unde o aștepta nu una, ci o mulțime de flori!
30 de generații de elevi!
Emoția celor ce o așteptau la școală a făcut-o să-și ascundă repede propria emoție, ivită iar în colțul ochilor. S-a așezat la catedră și parcă toată greutatea secolului care îi apăsa umerii a dispărut. Întreaga ei ființă și-a regăsit eleganța și prestanța de altă dată și, cu modestie, i-a atenționat pe cei ce vorbeau că „nu vă mai văd, dar vă recunosc după voce…”. După fiecare poezie recitată de câte un elev, în cadrul programului artistic pregătit special pentru ea, înclina capul cu bunăvoință. „Pe vremea mea, școala era foarte severă. Tata era și el învățător, la 6 ani m-a dat la școală. Aveam uniformă, și în școala normală care am făcut-o la Bârlad nu aveam voie să avem contact cu lumea dinafară, nu aveam voie să primim scrisori nici de la părinți. În ’27 am absolvit, am început să predau… La început, elevii erau niște mici sălbatici dar încet, încet s-au cumințit. Treizeci de generații de elevi am avut și încă vreo cinci după aia, că tot veneau la mine… În ’58 am ieșit la pensie. Åži de atunci am gospodărit, am lucrat, am citit. Pentru mine, cartea e cel mai de preț lucru. Citeam tot ce apărea, Medelenii de Teodoreanu, Moromeții lui Preda, Mize-rabilii de Victor Hugo… Îmi plăceau tare mult cercurile literare… Aveam și o bibliotecă acasă, foarte mare, că ne plăcea să citim. Veneau la noi învățătorii și cereau cărți, le dădeam… Apoi ne-au fost luate, din cauza regimului…”, a spus Clementa.
Apoi, a mulțumit pentru toate darurile și cuvintele frumoase care i-au fost adresate. A dorit să miroasă și să sărute florile așezate în coșul dăruit de primarul comunei, Ionică Danțiș și s-a bucurat de tortul și diploma primite de la acesta din partea comunității. „Am pus la cale această sărbătoare împreună cu nepoții, fiica și celelalte rude ale doamnei Clementa. Îi mulțumim pentru efortul pe care l-a făcut să fie în mijlocul nostru și îi dorim sănătate”, a spus primarul Danțiș.
La rîndul său, preotul Simion Micu a povestit un crâmpei din viața sa de elev din ultima gene-rație a doamnei învățătoare. „Acum 50 de ani mi-ați pus creionul în mână și m-ați învățat alfabetul. Iar eu, am întins piciorul printre bănci și v-am pus o piedică… Am început să tremur de frică dar dumneavoastră ați venit și mi-ați spus, Simioane, stai liniștit că nu m-am supărat. De la dumneavoastră am învățat lucrul cel mai sfânt: bunul simț. Åži acum, chiar dacă unele simțuri au mai slăbit, ce a rămas fără îndoială este bunul simț”, a spus preotul Micu.
„Sadoveanu nu mi-a plăcut așa ca Ionel Teodoreanu”
Celementina a avut ocazia să-l întâlnească, în viața sa, pe marele povestitor Mihail Sadoveanu. Totuși, întâlnirea cu el nu a emoționat-o așa cum a făcut-o cea cu Ionel Teodoreanu. „Pe Sadoveanu l-a adus aici, la noi acasă, profesorul Diaconu, ce preda la Liceul Unirea. A fost la părintele Danțiș, și a dormit la noi. Eu l-am dus, cu căruța, la Nistorești. Nu m-a impresionat prea tare pentru că să spun drept, mie nu mi-a prea plăcut Sadoveanu. Citisem «Frații Jderi», «Baltagul» și «Venea o moară pe Siret» dar nu mi-au plăcut așa cum mi-au plăcut cărțile lui Ionel Teodoreanu pe care l-am și întâlnit, la tribunal la București. Aveam o verișoară care l-a luat ca avocat într-un proces. Nici nu am încercat să-l compar cu Sadoveanu vreodată! Era înalt, frumos, drept, avea prestanță…”, își amintește Clementa. De nefericirile din viața ei nu vrea să vorbească. Le alungă cu o fluturare de mână și mulțumește lui Dumnezeu că a lăsat-o „cu mintea întreagă. Am o inimă, iubesc pe toată lumea, nu urăsc pe nimeni indiferent de cîte s-au întîmplat. Au fost și pe vremea mea crize, am trecut prin războaie, au fost legionarii, au fost comuniștii. Le-am trăit pe toate, dar… N-am iubit niciodată banii iar inima bună, să știți că e mare lucru. Asta te ține vertical”, consideră Clementa. Nepotul ei, însă, Ioan Silviu Soare, povestește că și ea și soțul ei, decedat în 1988, au făcut închisoare din cauza cărților și averii pe care comuniștii nu le admiteau. Iar nepoata, Ada Cușmariu, stabilită în Israel, a mărturisit că suferă și astăzi din pricina faptului că locuința de patrimoniu pe care bunica sa a avut-o în Focșani, pe strada Martirilor nr 3 a fost demolată fără să le fie acordate despăgubiri nici în ziua de azi. „Au demolat-o pe vremea lui Ceaușeșscu. Au tras cu tancurile în ea, că era prea solidă s-o dărâme cu mijloace obișnuite. Când casa s-a dărâmat, și am văzut asta cu ochii mei, am simțit că se sfărâmă toată familia mea. Åži așa s-a și întîmplat, ne-am împrăștiat. Acum, mama locuiește la fiica ei, adică mama mea, în Focșani, dar tânjește după curtea și florile ei”, a spus Ada.
Singurul regret: „Nu mai văd să citesc”
E seară tîrziu iar dimensiunea paginii de ziar mă obligă să duc povestea celor 105 ani de viață ai doamnei învățătoare de la Poiana, la sfîrșit. Åži nu pot să nu mă gândesc că dacă acest articol i-l va citi, cu siguranță, cineva, alte articole și mai ales cărți, Clementa nu mai poate să le parcurgă. Ochii ei au apus prea devreme și dintre toate, acesta îi este și regretul cel mai mare… „Iubesc să citesc, dar nu mai văd… Åži nu are cine să-mi mai citească”, a mărturisit. I-a plăcut viața sa așa cum a fost dar dacă ar fi să aleagă, n-ar mai vrea s-o ia de la început. A obosit. Iar în zilele și nopțile pornite pe cel de-al 106-lea an, nu-și mai dorește decît „să-mi termin viața cu mintea întreagă. Åži să mi-i țină Dumnezeu pe toți sănătoși”…
