Vârstele prin care trecem sunt un continuum. Copilăria se ține de mână cu adolescența și într-un fel sau altul, influențează maturitatea, pentru ca mai apoi, senectutea să privească retrospectiv la toate trei, luptându-se cu disperare să le ordoneze și să le îmbine. Capriciul de a fi mai mic sau mai mare caracterizează firile neobișnuite cu prezentul, mereu visătoare, mereu cu idealul pasului următor sau al dulcei regresii, lipsite de griji…
La adolescenți, este în vogă tendința de a părea mai mare, mai matur, mai puternic, mai sigur, totul având în față un intimidant „mai”. Explicabil la o primă vedere prin acerba concurență dintre membrii acestei categorii de vârstă, obiceiul de a cultiva aparențe flatante îngreunează comunicarea. Luând de-a gata statutul de om copt, adolescentul uită că în jurul său mai sunt și lupi de mare, adulți veritabili, cu pielea brăzdată de obstacolele autentice ale vieții. Obosiți să tot simuleze, încercând să aducă aparența la rangul de realitate și exersându-și neîncetat rolul, cu speranța de a-l asimila, adolescentul intră în conflict cu mama, cu tata, cu profesorul, cu oricine…
Timpul nu mai reprezintă o corvoadă și încercările milenare de a-l încetini puțin sunt desființate. Acum, moda constă în accelerarea lui, timpul fiind astfel rampa de lansare a fasonului simpatic de emancipare.
Marea contradicție
Pentru că realitatea e alta și mai ales pentru că aparența nu își dezice calitatea de aparență, adolescenții se trezesc într-o zi puși față în față cu starea de fapt: încă sunt mici, de abia ieșiți din cochilia protectoare a copilăriei. Lăsând jucăriile pentru noi atracții (haine, dispozitive tehnice, farduri și alte dulci nimicuri), ei se complac în opinii false despre sine pentru ca, mai apoi, să realizeze că totul nu a fost decât un scut și că din interior, îi privește de fapt un copil nesigur, speriat de cele mai banale acțiuni, dar care tânjește după libertate. Åži așa adolescența se perpelește între instinctul de a evada într-o lume iluzorie și între plăcerea de a te expune în toată splendoarea ta. Zbătându-se între două direcții, adolescentul se privește în oglindă: confuz, ezitant, debusolat, uneori furios și se întreabă ironic:
Ce caut eu în viața mea?
Trăgând cu ochiul la ce fac adulții și străduindu-se să le semene, adolescentul pierde din vedere o realitate tristă: când vor deprinde arta de a-i imita pe adulți, va fi timpul să devină cu adevărat unul dintre ei.
Fenomen invers
Pe de altă parte, adulții la rândul lor sunt de-a dreptul amuzanți când, pentru a se simți mai tineri, o dau cu nonșalanță pe engleză și în ciuda pronunțiilor stâlcite sau a corecțiilor frecvente din partea americanizatului teenager, ei continuă să o facă pe modernii. Nu mă mai miră să aud din partea tatălui meu replici bonome precum:
– Good morning, ma fiiic!
Ce contează că e un talmeș-balmeș poliglot: o formulă de politețe în engleză, un pronume posesiv în franceză și un cuvânt neaoș englezit, prin accentuarea i-ului și eliminarea ă-ului. Termenul „fiică” rămâne undeva între două limbi și efectul glumeț își atinge scopul. Râzi, dar nu empatic, ci compătimitor.
Reciprocitatea e la ea acasă. Noi vrem să fim adulți, ei vor să fie copii, cine a încurcat vârstele, amestecându-le destinațiile? De fapt, nu timpul e vinovat, ci permanenta încăpățânare a omului de a dori ceea ce nu are.
La PERTÚ, noua etichetă
Când e popular să susții dezinvoltura, stilul informal, relaxarea și când avem pretenția de a trăi într-un mediu destins, adulții își găsesc noi motive de supărare și de bulversare a adolescenților. Se urzică dacă le mai spui „dumneavoastră”. Subit, îi cuprinde teama de baston și te privesc de parcă a-i insinua cele mai grotești neadevăruri. Însă nu îți lua singur această libertate, fără acordul persoanei, te poți trezi cu eticheta nemărturisită de „grosolan”. Așa mi s-a întâmplat într-o tabără, când vrând să deschid o conversație, dar în același timp intenționând să fiu politicoasă, am întrebat :
– Ați fost la concertul folk de aseară ?
– Da, foarte frumos, niște melodii care nu îți pot rămâne indiferente (zâmbet larg, apoi amintindu-și de forma de adresare și ridicând o sprânceană), dar spui „dumneavoastră” pentru că te referi la grup, adică…
Speriată de furtuna interpretărilor, mă grăbesc să aprob :
– Aaaaa, desigur, adică tu și colegele de cameră, nu sunt câtuși de puțin formală.
Åži revenindu-i seninătatea, mă resemnez în a trage o concluzie reconfortantă prin adevărul pe care mi-l relevă ca pe o garanție viitoare :
Când spui tu unui adult, e ca și cum i-ai face lifting facial, imediat se simte mai tânăr, mai puternic, disponibil să zâmbească și să converseze, totul numai pentru că i-ai acordat încrederea de a fi de-o seamă cu tine. Dar ce e așa plăcut să fii adolescent ? Să treci prin infernala vârstă a nesiguranței! Eeei bine, un lucru e sigur, adulții au uitat cu certitudine cum e să fii adolescent, rămânând cu nostalgia amintirilor.
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”, Focșani
