Nu mai pot fi numiți copii, dar parcă nici nu pot fi asimilați așa rapid în rândul adulților. Deci, starea de tranziție îi caracterizează total. Adolescenții, persoane ezitante, nehotărâte, nu foarte stabile, dar animați de ambiția autodescoperirii, se bucură de cel mai de seamă drept al lor: acela de a fi ei înșiși. Descotorosiți de tutela părintească, lipsiți de influența vreunui șef, ei au libertatea de a se explora și de a se aventura pe cont propriu în călătoria ce le va marca viețile: drumul către maturitate.
De ce iubim adolescenții?
Dacă ești adult, covârșit de griji diverse și împovărat de lista de cumpărături care se cere onorată cât mai rapid, nu îți poți reține un oftat atunci când vezi trecând visător un adolescent pe skateboard. Dacă nu ai unul acasă, regretul e cu atât mai mare. Spirite expansive, fără simțul măsurii și într-o nesfârșită revoltă, adolescenții se îndreaptă spre o destinație necunoscută al cărei scop ultim este frumusețea de a ști cine sunt. Ceea ce le dă farmec este tocmai confuzia în care se adâncesc: fără conștiința a ceea ce simt, dar cu sentimentul că prezența lor e esențială pe scena vieții, ei nu contenesc în a căuta noi și noi mijloace de a surprinde, chiar șoca.
De ce adolescenții sunt făpturi atât de fragile, dar în același timp, atât de puternice? Ce le întărește convingerea că fără ei, timpul s-ar opri și apocalipsa ar fi o consecință firească? De ce se strâmbă în oglindă și de ce fac o criză de isterie atunci când au un vizitator nepoftit pe frunte? De ce cântă I wanna be a billionaire când buzunarul lor sună a gol? Pentru că au convingerea secretă că vor crește într-o zi și că magia acestor zile se va destrăma pentru a aduce zorii unei vieți noi, o viață a ierarhiilor și a frunților umbrite.
Îi iubim enorm pentru că:
– Ele citesc revista Vogue și se și văd pe catwalk. Poartă pălării Fedora și își imaginează că au devenit subit Michael Jackson. Se ascund în spatele ochelarilor de soare cu impresia vie că se plimbă pe aleile din Los Angeles. Merg pe tocuri de 12 cm., intuind cât sunt de grozave.
– Ei joacă fotbal în curtea liceului, visând să fie primiți în FC Barcelona. Își forțează părul să sfideze legea gravitației, pretinzând că așa sunt în rândul lumii bune. Nu ar pronunța nici morți un Te iubesc!, de teamă să nu-și piardă masca de duri. Joacă scanderberg până la epuizare și țipă ca spartanii, dar plâng pe la colțuri când li se refuză o idilă. Sunt mai curajoși pe internet decât la o întâlnire între patru ochi și la urmă, dau vina pe gulerul de la cămașă, chipurile prea strâmt.
– Åži ele, și ei se revoltă împotriva școlii, preferând ca vara să devină anotimp permanent, unic. Amintirea primei bănci și a caietului de matematică îi scoate din sărite. O lecție mai lungă de o pa-gină devine tortură, o pauză mai scurtă de 10 minute – nedreptate. Au talent de actori și vai de profesorul care își trădează ticurile! Plâng frumos când trebuie să înduioșeze finanțele familiei, dar țipă deranjați când vine vorba de spălatul farfuriilor, îndatorire casnică pe care o văd ca pe o uriașă umilință.
Dreptul la adolescență
Amuzanți și amuzați de tot ce îi provoacă, adolescenții uită uneori că timpul se scurge fără menajamente, de aici trăgându-și sevele lipsa lor de griji. Întrebați de carieră, planuri, idealuri pe termen lung, se încruntă depășiți de subiect și, preț de o clipă, trăiești impresia unei scurtcircuitări, atât de imobilă le devine figura. Apoi, izbucnesc în râs, îți strâng mâna prietenește și te sfătuiesc pe un ton coborât:
– Lasă glumele, amigo!
Relaxați, fericiți în lumea lor strâmtă, dar confortabilă, adolescenții scot limba la oricine îndrăznește să îi contrazică, se răsucesc pe călcâie și își continuă opera lor cea mare: să rămână tineri pentru totdeauna.
Cristina STANCU, Colegiul Național „Unirea”
