Un bărbat de 66 de ani, din Vulturu, dorește să-și găsească o nevastă pentru că nu mai poate suporta singurătatea. Omul are gospodărie în toată regula, este văduv de cîțiva ani și, pentru că el nu are vicii, nu are decît o condiție de impus viitoarei consoarte: să nu fie bețivă. „Poate fi o femeie necăjită, fără casă, chiar și de la azil, căreia îi voi face și act pe casă, în caz că mor înaintea ei”, spune bărbatul. „Sînt pensionar, am 66 de ani, soția decedată, stau singur-singurel în curte, am absolut tot în gospodăria mea, absolut nimic nu-mi lipsește…. Decît singurătatea nu o mai pot suporta… Vă rog, care citiți acest anunț, dacă cunoașteți vreo femeie necăjită, fără casă, să-mi spuneți…”, este rugămintea adresată de Costel Stroia, din Vulturu, cititorilor cotidianului nostru. Îmbrăcat curat, frumos, omul a venit la ziar cu speranța în suflet… A dorit să povestească despre faptul că de cinci ani, de cînd i-a murit soția, singurătatea a devenit zi după zi, tot mai greu de suportat. Nu mai poate… Singurătatea desăvîrșită a serilor mai ales, în care își poate auzi pînă și liniștea gîndurilor, singurătatea aceea din care se nasc, nesfîrșite, spaimele, temerile unor nenorociri ce-și pierd din importanță cînd sînt trecute în doi, nu-i mai dă pace… „Am tot ce trebuie la casa unui om… curtea plină de păsări, porumbei, apă în curte, forată, butuci de vie, grădină… Dar degeaba totul, dacă nu am cu cine schimba o vorbă acum, la bătrînețe… Cînd ai pe cineva lîngă tine mai schimbi o vorbă, te mai sfătuiești, te bucuri împreună sau treci mai ușor peste încercări… Sînt cinci ani de cînd stau singur și zău, nu mai pot”, explică bărbatul. Singurătatea poate fi înțeleasă cel mai bine, cu certitudine, de cei care au trăit-o. Åži dintre multele feluri ale singurătăților de pe pămînt, poate cea mai grea este cea a bătrîneții. Aceea care face urechile să țiuie, sufletul să se spargă în fiecare clipă în mii de cioburi deznădăjduite, regrupate apoi, tot cu zgomot, numai din nevoia de a trece peste încă o zi… La 66 de ani, cu singurul fiu căsătorit și la casa lui, Costel nu se mai păcălește. Se mai bucură de nepoți uneori, atunci cînd aceștia îi trec pragul, mai schimbă o vorbă cu vecinii, mai trebăluiește prin curte, dar… atunci cînd se adună în singurătatea casei lui, nefericirea îl cotropește. „Am fost cam bătut de soartă”, spune, jenat de lacrimile ivite în colțul ochilor. „Băiatul îl am din prima căsătorie, 25 de ani am trăit cu ea ca să divorțăm apoi, pentru că ea a vrut să ne mutăm la ai ei, în altă localitate. După 25 de ani nu-mi puteam lăsa gospodăria și tot ce am muncit și să plec. Băiatul și cu mine am rămas aici. Ea a plecat. M-am recăsătorit, 14 ani am trăit cu a doua nevastă, o femeie mi-nunată… A murit de cancer… După un an de la moartea ei mi-a recomandat cineva o femeie din Bogza. A venit la mine, dar cînd copiii ei au plecat în Italia s-a dus înapoi, că trebuia să îngrijească de nepoți… Nu știu de ce nu am noroc. Deși am vie și nu-mi lipsește vinul și țuica din casă, nu sînt bețiv. De fumat nu fumez. Am lucrat o viață, am pensie. Am și cîntat la vioară, am avut taraf… Sînt liniștit, pot spune toți vecinii… Åži nu mai pot suporta singurătatea”, explică, trist. „Îi fac act pe casă, să nu rămînă pe drumuri dacă mor eu primul” Celor care nu au cunoscut încă singurătatea, dorința lui nea Costel de a se însura poate părea un moft. Alții, probabil iau în derîdere intenția sa. „Ce atîta însurătoare la bătrînețe!”, mai șoptesc unii… Dar acest bărbat nu este încă bătrîn și apoi, tocmai perspectiva unei bătrîneți fără nimeni aproape îl chinuie și mai tare. Åžtie că odată exprimată public, dorința sa de a se însura poate atrage multe femei puse doar pe căpătuială. Însă este convins că va ști să discearnă și speră că norocul nu l-a părăsit de tot. „Singura mea condiție este ca femeia care va fi să nu fie bețivă. În rest, poate fi o femeie necăjită, fără adăpost. Poate fi o femeie de la azil… Dacă ești la azil și nu mai poți suporta viața de azil, sună-mă și-o să fi fericită! Îți fac un act pe casă, nu rămîi pe drumuri dacă mor eu înaintea ta, rămîi stăpînă tu personal, fără urmași! Sună-mă și ai să fii fericită tot restul vieții!”, sînt cuvintele adresate de nea Costel acelei femei care ar dori să i se alăture. Durerea acestui om nu este greu de înțeles. Åži asta, pentru că singurătatea nu face discri-minare… Atacă pe oricine, oriunde, oricît de bogat sau sărac, frumos sau urît, plin de alte calități sau defecte ar fi… Sentimentul de a fi singur, fără putința de a spera, de a întrezări ceva cald, luminos, fami-liar la orizont, determină omul să se simtă prizonierul tăcerii… Singurătatea, această stare, poate fi privită – în funcție de persoana care se simte singură – fie ca un sentiment, fie ca o stare sau o condiție. Oricum ar fi percepută, singurătatea este dificil de descris și foarte complicat de combătut… Cîți dintre noi nu ne-am simțit singuri, uneori? Cîți nu ne-am simțit disperați, temători, izolați, incapabili de a cîștiga bătălia cu singurătatea care ne-a copleșit, vreodată… Unii am încercat să ne ascundem, alții am primit tot felul de sfaturi… Dar tot în interiorul nostru am găsit forța de a trăi cu singurătatea, de a-i face față, de-a o înfrînge. Nu există un tratament special, valabil pentru toată lumea. Este adevărat că poți fi ajutat de ceilalți însă pînă la urmă nu depinde decît de tine dacă vrei să îți accepți problema și să o depășești. Costel Stroia, protagonistul acestui articol, a făcut primul pas. A acceptat-o. Acum dorește doar pe cineva care să-l ia de mînă și să-i arate că viața în doi, poate merge foarte frumos, mai departe… „Cine dorește să mă cunoască să sune la ziarul Monitorul. Sau să vină în Vulturu, să întrebe de mine. Mă cunoaște toată lumea… Eu nu pot să fac decît să aștept. Åži să sper…”, spune bărbatul.
