Luminița și soțul ei, Ionel, de 42 de ani, au ajuns de poveste în satul Faraoanele pentru modul în care au ales să tră-iască. Nimeni nu înțelege de ce, dacă tot au luat în arendă pămînt de la unul dintre săteni, nu și-au cumpărat și o casă în care să-și ducă zilele omenește, și nu precum cîrtițele, ascunși în întunecimea pămîntului… Despre ciudățenia modului de viață a celor două suflete se vorbește peste tot, iar mințile înfierbîntate chiar țes în jurul lor tot felul de istorii, care de care mai fa-buloase… Prea puțini au avut însă curiozitatea de a-i vizita, astfel încît părerea generală este că cei doi sînt săraci lipiți pămîntului ba chiar și săraci cu duhul. Cu alte cuvinte, demni de toată mila… „Cum or fi trăit ei astă iarnă, pe gerurile alea… Să n-ai tu lumină, să n-ai tu apă să te speli…Vai de capul lor… Cică ar fi venit de pe undeva din județ, da nu se știe de pe unde… Se auzea că ar fi stat într-o casă pe la Beciu… pînă ce i-a dat afară proprietaru… Da’ nimeni nu știe sigur…”, povestea unul dintre săteni… Alții spuneau că cei doi au chiar și copii care se chinuie să-și ducă zilele acolo, în bordei în timp ce mulți sînt contrariați că straniile ființe au autotu-rism, ba chiar și tractor pe care preferă să le păstreze în loc să le vîndă ca să-și cumpere o locuință. Cert este însă că nimănui nu-i este foarte clar nimic din existența … subpămînteană a respectivelor personaje, ele însele înconjurîndu-se – prin tăcerea impusă – de o aură de mister… „Nu-i putere pentru cumpărat o casă” În drumul spre Faraoane am cercetat cu ochii toată întinderea, de-a dreapta și de-a stînga, fără să zărim de-a lungul pustietății acoperite generos de zăpadă, vreun semn de viețuire. Iar fără ghidul nostru întîmplător, nea Åžtefan Ivanciu, nici că am fi putut descoperi adăpostul săpat în adîncimea pămîntului, de cei doi oameni. Chiar și așa, pornind la pas de la șosea direct peste arătură, parcă mergeam spre nicăieri, nici măcar vreun fir de fum nelăsînd să se înțeleagă că există prin zonă un loc în care trăiesc oameni! După cîteva minute de mers însă, primele semne de viețuire au început să se ivească. Mai întîi un tractor… în josul unei rîpe o Dacie și ceva mai aproape, un maldăr nedefinit format din pet-uri, bidoane, oale, și tot soiul de recipiente dimprejurul cărora s-au ivit mai întîi cîinii. În fața ochilor ni s-a desfășurat un perete de scînduri, fără geam, fără ușă, proptit parcă direct în buza rîpei. O pătură de lînă atîrnată ne-a făcut să bănuim intrarea și, civilizați, am bătut la… ușă. Primul semn de dinăuntru – lătrături de cîini. Apoi, un glas omenesc. De bărbat. „Imediat, așteptați puțin!”. N-a durat mult pînă cînd pătura s-a… „deschis” și în cadrul ei a apărut Ionel. „La noi e cam îngrămădeală”, s-a scuzat inutil. Am pășit în… „casă”. Adică în coșmelia formată din trei pereți de pămînt – „am săpat în mal cu excavatorul” – unul din lemn și acoperiș improvizat la nivelul solului, din scînduri învelite cu folii. Înainte ca ochii să ni se obișnuiască cu întunericul, căldura bolnăvicioasă a sobei de lut construită de Ionel în mijlocul adăpostului, ni s-a insinuat în oasele înghețate… Åži-a mai fost și mirosul… Mirosul de balegă, de zer, de lapte acrit, de pămînt… În aceeași încăpere, amestecați, oameni și animale: un vițel și cîțiva cîini iviți de sub pat… În același spațiu îngust, un amalgam de boarfe, cratiți, căni, bidoane cu lapte, brînză adunată la scurs în bucăți de cîrpe atîrnate de grinzi, un amestec înfiorător de toate alea, ce nici cu gîndul nu gîndești. Iar dintr-un radio cu baterii, se loveau de toate colțurile acelui fund de lume, știrile omenirii de deasupra… Pe patul improvizat într-un colț, ședea Luminița. O femeie subțirică, cu fesul tras pe cap și cu trupul acoperit de o salopetă vătuită, murdară… O femeie cu chip obosit, cu frumusețea acoperită de tristețe și cu ochi cumva… nefericiți… Era clar că nu avea chef de musafiri, iar dialogul s-a pornit greu, fără să dezvăluie prea multe dintre motivele alegerii unui astfel de trai, în plin mileniu trei! „Dacă la marginea Romei se permite să trăiască românii cum a văzut toată lumea, noi de ce nu am sta așa, aici? Decît să plecăm prin alte părți și să dormim prin ghetouri, mai bine ne-am așezat aici. Ce să facem? Să ne ducem prin străinătate să furăm, să dăm în cap? Mai bine am luat pămînt în arendă și combinăm zootehnia cu agricultura!”, a explicat Ionel. Trai incredibil! Bărbatul a povestit că este din Vrîncioaia și că e împreună cu Luminița, care a locuit în Cotești, de trei ani. El a absolvit Liceul Agricol, apoi a lucrat la o mină din Dolj, acum desființată. „Am doi copii din prima căsătorie, unul e elev la liceu, altul student. La Vrîncioaia nu aveam ce să fac. Așa că am hotărît să mă apuc de zootehnie și agricultură. N-am fost deciși să rămînem aici, dar să vedem cum o fi anul ăsta. Avem acum trei vaci, doi viței, un porc. Mai trimitem lapte și brînză la copii, la părinți… Ne descurcăm și noi cum putem”, a explicat omul. Mult mai retrasă și evident stînjenită de prezența noastră, Luminița a spus cu greu că este absolventă de facultate. Că în urmă cu ceva vreme a lucrat la actua-lul General Construct ca inginer mecanic. Åži că și ea are copii, unul licean și altul student în capitală… De ce au ales să se îngroape în pămînt, rupînd legătura cu civilizația, nu spune însă nici unul… Åži nici cum s-au obișnuit să trăiască fără televizor, mașină de spălat, frigider, aragaz… fără toaletă și duș… fără măcar un bec pe care să-l poată aprinde și să le lumineze nopțile! „Dintre toate, să zicem că televizorul ne lipsește… Dar avem destulă treabă ca să nu ne mai trebuiască. Vine acum primăvara și avem de lucru. Muncim și la vie și arabilul… Anul trecut am muncit șase hectare de vie ca niște proști, că au fost prețurile cum au fost… Ne descurcăm, oricum. La Vrîncioaia nu poți face agricultură”, explică Ionel… Așa o fi, ne-am gîndit. La urma urmei, modul de viață e pentru fiecare, o chestiune de alegere. Iar dacă cei doi protagoniști au ales să trăiască într-un mod cu totul inedit, e treaba lor… În urma noastră, pătura groasă, vișinie, a acoperit intrarea și odată cu ea, intimitatea celor două suflete. Am urcat rîpa luînd-o pe drumul de întoarcere. În fața noastră, perdea imaculată de fulgi. În spate, firul incert de fum condus de-o țeavă din adîncul pămîntului, spre înaltul cerului. Åži odată cu el… tristețea poveștii celor doi oameni, rămasă totuși, nemărtu-risită…
