„În lagărul de lîngă Moscova omoram cîini și-i mîncam așa cruzi, pitulați ca animalul cu prada, să nu apuce și alții… De atunci am zis, decît foamea, mai bine moartea… Dar ce știe lumea de acum…”. „Călcam peste morții noștri, săracii, și trăgeam, că dacă nu, ne împușcau ăilalți”. Orb, apăsat de boli și peste nouă decenii de viață, Ion Cherciu trăiește acum mai mult decît modest, în căsuța lui din Viișoara, comuna Vidra. L-am găsit în căsuța lui modestă, aruncată ca din întîmplare între văile Viișoarei. Nici prin cap nu mi-a trecut că drumeagul șerpuitor, desprins brusc din șosea, mă va transporta nu doar într-un sat în care timpul parcă a uitat să curgă, ci și la un personaj împietrit el însuși în vremuri demult apuse – vie și încăpățînată stavilă în calea uitării… Ehei… despre moș Ion, tot satul povestește! Cu căciulile date pe spate, cu mîinile înfipte în șolduri și burțile înainte, sătenii spun, sfătoși, că-i singurul care-a mai rămas martor al cruzimii războaielor. „Veteran adevărat”, sînt de părere. De dincolo de uluce, mai șoptit – mai cu glas tare, cumetrele chicotesc atotștiutoare: „Nu-i orb! Numai se face, că știți cîți bani ia pe chestia asta?! La ce vă duceți la el… Ce mare lucru, un moș, colea…”. Åži asta, nu pentru că bătrînelul și băbuța lui n-ar fi și ei oameni în rîndul lumii. Doar că, în satul în care „toți sîntem săraci și în nevoie”, satul unde sediul obștii e denumit „Casa Poporului”, primarul, „șeful sfatului”, principalul mijloc de transport e sania cu boi, iar copiii au mîinile bătucite și aspre ca ale unui om mare, în acel sat „capra vecinului”, cît ar fi ea de costelivă… tot e mai frumoasă și mai grasă ca cea proprie! După atîta cleveteală și cu curiozitatea stîrnită sănătos, am pornit să descopăr personajul atît de controversat al Viișoarei. Veteranul orb, „moșul cocîrjat”, „cel mai bătrîn”, „cel care se preface”… La capătul uliței înguste, într-una din văioagele învelite în zăpadă și dincolo de gărduțul nesigur, mi-a dat binețe pridvorul unei case bătrînești. Pe temelia ei, proprietarul scrisese, după datină, numele propriu: Ion Cherciu. La datorie, cîinele și-a anunțat credincios stăpînul de prezența musafirilor nepoftiți… Încet, o ușă s-a deschis. Dar nu a casei, ci a unei bucătărioare de vară devenită adăpost mo-dest al apusului de viață… În cadrul ei, moș Ion. Cu spinarea încovoiată spre tăcerea pămîntului, omul își liniștea lătrătoarea în timp ce cu ochii din vîrful bățului lung, pipăia spațiul binecunoscut. „Marș, boală, că ăștia-s oameni buni!”, a alungat patrupedul. Cu glas tremurat ne-a invitat în casă. Mîța locului a zbughit-o ca din pușcă, împiedicîndu-i pașii… Ne-am așezat. El pe un pat, frămîntîndu-și palmele într-o înțelepciune calmă. Eu pe celălalt, cu pixul și carnetul pregătit. Paturi din scînduri… Pe soba din lut, ceaunul. Tacîmurile, rînduite în cutia de conservă. Pe masă, vesela spălată de mîini bătrîncioase. În găleată, apă. În geam, glastre cu flori. În mine, mirosul casei bunicilor… Åži povestea a început… „Am avut cumpene, da’ Dumnezeu n-a vrut să mă ia” „Aici m-am născut, aici m-am însurat, aici am trăit. Am fost patru frați, doi buni, da’ am rămas orfani de tată, care-a murit pe front, în ‘914. Apoi am mai avut doi frați… Am dus-o greu… A trecut timpul și-au venit războaiele… Primul război a început pentru mine în noaptea de 8 iunie ‘41, cînd ne-au dus pe toți recruții la Focșani. În noaptea aia au început a urla sirenele de se cutremura pămîntul… nu mai știai ce e pe lume… La infanterie am fost, cel mai nenorocit batalion… Atunci am avut și un accident de tren. Am fost tîrît. De atunci ar fi trebuit să fi murit… Cînd m-am întors, nevasta mea era cu altu’… În ‘44 m-am însurat cu a doua nevastă și iar a venit războiul. Al doilea. Eu, tot la infanterie.. A fost crîncen de tot… Ä‚i de erau răniți se bucurau, că plecau acasă. Am stat vreo trei ani pe front, am ajuns pînă la Odesa. Am mai fost concentrat și pe la Chilia Nouă, Cernăuți, Tulcea, Constanța… Eram acolo în tranșee, nu știai dacă mîine sau în secunda următoare mai ești sau nu în viață… Se trăgea din toate părțile, călcam pe morții noștri, săracii, ca pe bolovani. Trăgeam, trăgeam și eu de frică, la întîmplare… Trebuia să tragi că dacă nu, te împușcau ăilalți… Din cauza bombardamentelor nu putea ajunge mîncarea la noi, de am ajuns să mîncăm pînă și iarbă… Cînd am căzut prizoner, am fost dus împreună cu alți camarazi într-un lagăr de pe lîngă Moscova… Parcă doi ani am stat acolo… vai de capul nostru. Nu ne dădeau mîncare… Îți țineau rușii zilele așa, ca să te aibă la număr… Cînd puteam, omoram cîini și-i mîncam așa cruzi, pitulați ca animalul cu prada, să nu apuce și alții… De atunci am zis, decît foamea, mai bine moartea… Dar ce știe lumea de acum…”, șoptește. Își lasă capul în piept. Își frămîntă mîinile. Åži continuă… „Apoi a venit foametea. Care avea bani se ducea în Oltenia să cumpere porumb. Aveam ceva bani și de două ori m-am dus și eu. Prima dată, au năvălit în tren rușii și ne-au dat jos din vagoane. A doua oară am mers deasupra pe vagon. Eram mulți oameni, chinuiți, vai de noi…Au fost care au murit, au fost agățați de sîrmele pe sub care mai trecea trenul… Față de atunci, acum e foarte bine… Da’ tot pleacă lumea să-și caute norocul prin Italia, prin Spania…”, observă. Ultimul război: cu neputința Moș Ion simte timpul. Ziua, el știe că „întunericul e mai luminat” iar noaptea, „întunericul e întunecat”. Nu vede, dar de cînd a orbit a învățat să se descurce singur atît de bine, încît vecinii nici nu-l cred lipsit de lumina ochilor. Doi copii are bătrînelul și doi nepoți, toți copii buni, care-i sînt dragi și care-i sar în ajutor cînd e nevoie. Numai că „nu-s aici, aproape… Åži-i greu, că și nevasta e bolnavă, are 78 de ani, de abia merge. Acu’ s-a dus la primărie să plătească impozitul. Nu știu de ce, de doi ani nu mai am scutire la impozit! I-am spus să întrebe acolo, că doar sînt și veteran, și orb! Ea se mai mișcă, eu mai greu ies din ogradă… Vai de capul nostru… Dacă ajungi la anii noștri și n-ai pe nimeni pe lîngă tine, e greu… Un străin nu vine să-ți aducă un braț de lemne, să ți le crape… Mă gîndesc că mai bine ar fi la azil. Că ar fi bun ca bătrînii să fie adunați la un loc și să caute de tine o îngrijitoare… Că ajungi de te gîndești tot felul, că nu te mai țin puterile…”, explică, blînd. Din cîte bătălii a dus în viață, aceasta i se pare cea mai grea. Lupta cu bătrînețea. Cu neputința. Cu slăbiciunea trupului său mărunțel care a știut atît de bine să reziste tuturor încercărilor ce-au fost… „El, Dumnezeu ne-a lăsat… el ne chinuiește…”, meditează. Cu o mînă, pipăie bățul sprijinit de perete. Iese, să ne ferească de colții cîinelui…Am tras după noi portița. L-am privit cum dispare dincolo de ușă. Agățat într-un colț al bucătărioarei, un mănunchi de spice de grîu, legat cu panglică roșie păzea cu strășnicie „sporul casei”… Sporul trecerii bunicului dintre văi, spre un secol de viață…
