De două săptămîni, o femeie amărîtă își duce zilele în adăpostul impropriu oferit de stația de microbuz de la Comi-sariatul din Focșani. Nu cere bani. Nu se tînguie. Stă chircită, cu picioarele ascunse sub fusta jegoasă și, din cînd în cînd își scapără o țigară. Åži aia de căpătat. Cu gesturi li-niștite o aprinde. Trage două, trei fumuri. Apoi o stinge și o bagă-n sîn… Pentru mai tîrziu. Din cînd în cînd, oamenii îi mai aruncă cîte un bănuț. Cei mai generoși, cîte-o bancnotă. Alții, trec pe lîngă ea înjurînd-o. Dar ei, nici că-i pasă. Stă nemișcată, ca o statuie a sărăciei și mizeriei omenești, și veghează la trecerea inutilă a timpului… Cîteodată, femeia zîmbește. Nu se știe la ce sau la cine. Poate la amintirea firimiturilor de trai omenesc pe care, poate, l-o fi dus odată… „Sînt din Puiești. E un sat, nu știu în ce județ. Acolo am familie, numa’ copii n-am… „, spune. E resemnată. Tristă. Umilită. Åži vrea să moară. Spune asta cu se-ninătate. De parcă pe lumea ailaltă, știe sigur că o așteaptă, împlinite, toate visele sufletului înecat în mizerie… „La ce să mai trăiesc…? Mai bine mor… Că-s și bolnavă și mă doare rău piciorul ăsta tăiat”, mă surprinde, scoțînd vederii ciotul membrului stîng. E amputat direct de sub genunchi. A degerat într-o iarnă și doctorii n-au mai avut ce-i face. De cînd se tîrîie pe el – că altfel nu poate merge – a început să-i coacă. Lumea nu vede, că-l ține strîns, sub ea. Åži nici nu-l expune ca la expoziție. Nu vrea să impresioneze. Nu vrea nimic… De cîteva ori a ajuns la spital. A fost luată pe sus de salvarea anunțată de trecători. Oricît ai fi de cîinos la suflet, parcă nu poți să stai și să asiști cum un trup omenesc agonizează în ploaie și frig. „De două ori m-au dus la spital. Au zis că-s sănătoasă și a doua zi mi-au spus să plec acasă. Nu m-au mai lăsat să stau…Cînd a plouat m-a udat tare. Dar mi-am stors hainele. S-au uscat pe mine”, rostește. Spune că are 54 de ani. C-o cheamă Gherghina. Gherghina Dumitru. Åži trebuie s-o crezi pe cuvînt, că n-are acte să și dovedească. Probabil, e și ea prinsă printr-un catastif al vreunei primării. Pro-babil, primește chiar ajutor social. Poate și pensie de handicap, îndrăznesc să cred… „Ce-mi trebuie mie bani…!”, îmi taie brusc, elanul. Chiar! La ce să-ți mai trebuiască bani, cînd vrei să mori! S-o găsi cineva s-o bage în groapă! Că și așa, după atîtea rătăciri, pămîntul pe care stă, parcă s-a pornit s-o acopere. A început de la unghii și s-a dus în sus, pe mîinile mici, de copil… „Nu vrei să dormi măcar noaptea undeva?”, o tentez… Mă privește cu neîncredere… Să vrea? Să nu vrea? De unde atîta bunăvoință? „Lăsați-o, că uite, pentru ăștia plătim noi impozite! Trăiesc pe spatele nostru!”, strigă o trecătoare cu un copilaș agățat de mînă. Gherghina nu reacționează. S-a obișnuit cu răutatea. Åži mă privește complice, într-o-ncercare de-a-mi potoli ea mie revolta crescîndă din suflet. Dacă va vrea, va putea locui măcar nopțile, în containerele Crucii Roșii, îi explic. Nu știe ce să facă. Îi întind o țigară. O ia și o aprinde. Se va gîndi, îmi promite. Åži-mi trimite, drept mulțumire, sclipirea albastră a ochilor săi. Sau să fi fost scînteia de speranță din suflet…?
