Nedelea Mocanu a intrat în al 103-lea an de viață, cu sufletul plin de bucurie. Rudele și primarul comunei Reghiu, Cristea Hagiu, au sărbătorit-o așa cum se cuvine. Bucuria ei cea mai mare a fost aceea că a avut toate persoanele dragi alături și, mai ales, pe preotul satului. „Mătușa Nedelea”, cum este cunoscută în sat, a primit diploma de excelență din partea Primăriei și a fost sărbătorită de rude cu tort și șampanie. „Numai cu credință în Dumnezeu am ajuns la această vîrstă. Sper să trăiesc pînă la anul și să sărbătorim și la 103 ani”, a fost dorința Nedelei. A crescut fără părinți. A trecut prin două războaie modiale. A născut 13 copii. Spune că are vreo 30 de nepoți și 10 strănepoți. Åži-a îngropat bărbatul și a rămas să trăiască singură, într-o odaie a casei sale din satul Ursoaia, comuna Reghiu. La ceas aniversar, în jurul mătușii Nedelea s-au adunat cele șase fete, cîțiva nepoți și vecini, mulți dintre ei fiind copiii sufletului ei. I-au cîntat „La mulți ani!” și au ciocnit un pahar de șampanie, în cinstea „Mătușii”. Cîteva lacrimi au curs pe obrajii ei cînd și-a adus aminte de soțul ei. Nu a fost fericită la viața ei, însă sîmbătă, cînd a văzut curtea plină de oameni „tineri și frumoși”, cum a spus chiar ea, ochii i s-au umblut de bucurie, la fel ca si sufletul ei tînăr. În rîndurile următoare, redăm povestea acestei femei așa cum singură a depănat-o, în 2004. Am găsit-o dusă pe gînduri, singură, într-una din obișnuitele sale osteneli. Prea des, între oameni nu mai poate să iasă așa că, la gura sobei, își cioplește din umbrele trecutului relieful vieții. O viață care acum i se pare că n-a trăit-o ea. Că parcă ar fi fost visul straniu al altcuiva cu care a împărțit, în mod paradoxal, același spațiu unde s-au găsit la un loc mila și pedeapsa, ura și iubirea, foamea, deznădejdea, împlinirea… Uneori, rîde mulțumită. Nici ea nu mai știe de ce. Alteori, din atîtea gînduri, o apucă o întristare imensă, pe care o risipește – că tot n-are altceva de făcut – în fumul ce se încolăcește din sobă. Din toți cîți au fost, aici a rămas doar ea. Singură, doar cu Hristos. „Nu-i altul în Ursoaia de etatea mea”, știe sigur Nedelea. Un secol întreg, plus doi ani, zi după zi, și-a împrăștiat femeia existența. Mai bine de jumătate din acest timp l-a dăruit bărbatului, copiilor, nepoților, oamenilor din sat. Acum, că toți s-au dus, are timp să trăiască și pentru ea. Nu că așa ar fi vrut, sau c-ar fi simțit nevoia. Astfel i-a rînduit soarta aceea care pe toate le face, le desface… „Chiar dac-aș vrea să fiu tînără, nu se mai poate…”, șoptește mai mult pentru sine. „Iacă, am ajuns pînă aici. Nu-s bolnavă, dar simt așa, că nu mai am putere. Cînd mă scol, mă-nchedec și cad. Mă mai țiu de un băț. Mă mai sprijin de perete… Doar, doar oi mai duce-o, să mă găsască fetele. Că de Crăciun, poate se-ntîmplă să vie să stea vreo două zile cu mine…”, dă glas speranței. O speranță firavă ca trupul ei din care pare că timpul însuși a mușcat, hulpav și nemilos, după ce a dăruit lumii alte 13 vieți..! Trei-sprezece copii a născut Nedelea. Toți unul și unul. I-a crescut cu dragoste sfîntă de mamă. I-a mîngîiat, i-a hrănit, i-a oblojit, i-a apărat de toate relele pămîntului. Åži la urmă, pe jumătate dintre ei i-a încredințat cerului împreună cu o parte a inimii sale… „Åžase mai sînt. Restul s-au dus…”, plînge, privind stins prin fisuri dilatate ale spațiului. Cîtă durere urlă, neauzită, în sufletul său pustiit, ce rătăcește încă în căutare de liniște! Nemișcată, așteptam să mai scriu un rînd cu pixul. Nici mîna nu mă mai asculta și m-am trezit pe negîndite simțindu-mă vinovată de dependența mea de societate. De sociabilul cu tentațiile lui, ce n-are nimic în comun cu rațiunile sufletului, și mai ales, cu personajul reportajului meu în devenire… Să fie oare singurătatea cea care, sub apăsarea ei, reușește să încetinească, pentru Nedelea, curgerea timpului..? Foametea și durerea celor două războaie Am găsit-o ghemuită lîngă vatră, cu ciorapii arși și pantalonii de lînă îngălbeniți de dogoarea periculos de apropiată a jarului. Era cald în odaie, dar nu destul pentru oasele ei prea bătrîne. Părea că înțepenise într-un trecut contrazis brutal de știrile revărsate din difuzorul ancestral, agățat undeva, deasupra ușii… Părea că de fapt ea, Nedelea, nu există. Doar timpul face rotocoale în jurul său, învăluind-o într-o mantie nevăzută și grea. A întors capul spre noi, încet, în liniște. Åži dintr-o dată, am înțeles! Pe chipul acestei femei, totul vorbea! Fiecare fir de păr nins și fiecare rid săpat în pielea sa, fiecare clipire a ochilor stinși și fiecare cută a mîinilor ce au legănat și au mîngîiat, depănau de fapt o poveste plină de viață ce palpită încă sub patina timpului. „Am fost copilul nimănui. Părinții au murit și am crescut pe lîngă o bunică. A murit și ea prin `916, cînd a început primul război. Aveam cred vreo 11 ani. Apoi m-a luat frate-meu lîngă el. Erau vremuri grele, de război și noi, niște copii. N-aveam ce mînca, ce pune pe noi… Nemții erau omenoși, ne mai dădeau grăunțe. Dar cînd au venit rușii a fost prăpăd. Căutau să găsească băutură, se legau de femei. Eu am scăpat, eram mititică. Cu frate-meu am rămas pînă la 20 de ani, cînd m-am măritat”, povestește Nedelea. Pe Maftei, omul său, l-a tot întîlnit ba pe la iarmaroc, ba pe la horă. Tinerețea, „bat-o vina”, și-a spus cuvîntul iar fetișcana de atunci și-a urmat destinul. L-a iubit pe Maftei, că pentru acele vremuri era „om cu carte multă, șapte clase! Despre orice-l întreba cineva, tot știa”. Mai mult, era om bun și chipeș care-a iubit-o, un luptător alături de care a ridicat o gospodărie și a făcut un cămin. Un cămin în care, atunci cînd lipsurile dureau, alina vorba bună, dragostea, înțelegerea. Liniștea a durat cam 20 de ani, spune Nedelea, după care „a venit al doilea război. Bărbatu-meu a fost de două ori concentrat. O dată primăvara. Se dusese la arat și mi-a lăsat boii pe cîmp, că l-au luat la oaste direct de acolo. A doua oară era toamnă, se dusese la recoltat și a lăsat căruța-n cîmp. Tare necăjită mai eram, că ne înmulțisem și trebuia mîncare. Opt copii aveam la masă. Era lipsă mare de măligă, n-aveai de unde cumpăra. Cît aveam, atîta făceam. Răsturnam măliga pe masă, o tăiam în două, după aia-n patru. Sferturile iar în două, să ne ajungă la toți și asta mîncam. Ne duceam în pădure și adunam fructe. Adunam bureți, îi fierbeam și așa mîncam și noi pe săturate”, își deapănă Nedelea povestea. Vii i-au rămas în minte toate momentele, frumoase sau cutremurător de grele, așa cum au fost. „Nici de îmbrăcat nu aveam. Ca să fac cămeși și nădragi băieților trebuia să țes din cînepă. Făceam cînepa de la sămînță pînă la fir, și apoi o țeseam. Din cînepă erau hainele, tot din cînepă sacii de dus la moară, pledurile, păretarele, tot, tot țeseam de mînă”, povestește Nedelea. În afara ei, au rămas din acele vremuri și alte mărturii: două carpete, mîncate ici colo de molii, puse de-a lungul pereților mînjiți de fum. Apus în singurătate În camera sa, Nedelea așteaptă zi după zi să-i intre în casă copiii. E mîndră de ei, pentru că au ajuns bine, la casele lor. „Am o fată doctoreasă la București. Alta-i ingineră, una-i învățătoare… Unii sînt și ei la pensie, că cel mai mic are 55 de ani și cel mare are vreo 70. Au mai venit la mine cîteodată, mi-au adus mîncare. Din pensia mea de 200 de mii nu rămîne nimic după ce plătesc curentul. Poate or să vină și acum”, speră Nedelea. Ne-am luat la revedere cu sentimentul că mult prea multe ar mai fi de spus. Cu greu, bătrînica s-a ridicat să ne conducă. „Așa se cuvine”, a răspuns elegant protestelor noastre. A rămas sprijinită, pe prispă. Noi am luat-o la pas, spre portiță. Din urmă simțeam grea, privirea singurătății… Apăsarea unui secol de viață.
