În fiecare an, la 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Cu acest prilej, ne amintim și de cei care care au pus umărul la realizarea ei. Unul dintre aceștia este și vrînceanul Moș Ion Roată, intrat în istorie și în legendă. A văzut lumina zilei în sătucul Velnița, din comuna Cîmpurile de Sus, (azi Cîmpuri), ocolul Åžușița, din fostul județ Putna, veche așezare sătească situată în cotul Vrancei, nu departe de granița „de trei hotare” unde, de veacuri, își dau mîna cele trei țări surori: Modova, Transilvania și Å¢ara Românească. La 1820 era cea mai mare localitate din ținut. Ion Roată se trăgea dintr-o familie de țărani clăcași, cu o situație materială precară, truditori din tată-n fiu pe moșia boierilor Dăscălescu din localitate. Ion Roată s-a născut în anul 1806, ca fiu al lui Constantin și a Măriuței Roată. Din căsătoria cu Maria Roată a rezultat o familie numeroasă, formată din patru copii-doi băieți și două fete: Năstase, cel mai mare, urmat de Neculai, Zoița și Maria. Din documente rezultă că nu a avut nici un fel de învățătură. Nu știa să scrie și să citească deoarece, în vremea copilăriei sale, școlile sătești erau o raritate. Prima școală în Cîmpurile apare după Unire, la 1868, cînd Roată avea 62 de ani. Semna prin punerea degetului muiat în cerneală, pecete de veacuri a neștiutorului de carte. Oficial semna cu parafa primită în Divanul ad-hoc.Era înzestrat nativ cu o minte ageră și cu o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om „cinstit”, dar cu „gîdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, nu punea preț pe vorbele boierești și nu avea ascunzători în suflet”- cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de țăranii putneni cel mai dîrz și mai competent reprezentant al lor care să le apere interesele. A avut cu adevărat o apariție meteorică pe scena istorică a țării. La alegerile din iulie, ca și la cele din septembrie 1857, a fost ales în unanimitate de voturi, deputat fruntaș al județului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei, pentru a duce acolo sus, în cel mai înalt for al țării, dorința de unire a vrîncenilor. Încă de la deschiderea lucrărilor s-a bucurat de un binemeritat prestigiu. A avut marea cinste de a fi invitat la un ceai împreună cu ceilalți deputați țărani, de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european prezent la deschiderea lucrărilor de la Iași, care în fața tuturor a spus: „Voi sînteți adevărații reprezentanți ai națiunii române, voi reprezentați viitorul”. A doua zi, la 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verificare a mandatelor membrilor Adunării – comisie de validare. Activitatea lui Ion Roată a cunoscut un moment de vîrf în anii 1856-1857. Ca deputat fruntaș, trei mari probleme au stat în atenția sa: înfăptuirea Unirii, înlăturarea „boierescului” și împroprietărirea clăcașilor. Timp de trei luni cît au durat lucrările Divanului ad-hoc, Roată a dat dovadă de o deosebită conștiinciozitate, fiind prezent și participînd activ la toate cele 31 de șe-dințe, fiind convins că reprezintă nu numai județul care i-a încredințat mandatul, ci însăși țara. Arestat în capitala Moldovei Ca semn distinctiv al înaltelor sale atribuții, Ion Roată purta o insignă medalie pe care scria cu litere latine „DIVANUL AD-HOC 1857, DEPUTAT”. Așa cum menționează M. Kogălniceanu: „Åži cînd în ziua de 7 octombrie 1857, în a șaptea ședință Adunarea ad-hoc a votat propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, și cînd s-a proclamat de președinte, Ion Roată, deputatul țăranilor din județul Putna, a exclamat în gura mare, în numele celorlalți deputați clăcași «Noi nu știm a ura, dar Dumnezeu știe a se îndura»”. În acea zi solemnă, cînd nu numai se scria, dar se și făcea istoria țării, Ion Roată era prezent în Divan, aclamînd Unirea. Pe documentul întocmit cu această ocazie, care consfințește idealul de secole al românilor, se află și semnătura lui, prin aplicarea parafei oficiale. În perioada Unirii, Ion Roată nu era un „moș”, ci un om în floarea vîrstei, un adevărat plăieș robust, venit de pe Valea Åžușiței, abia trecut de 50 de ani, căruia îi lucea în ochi viitorul. La 9 noiembrie același an, Ion Roată a prezentat în Divan, iar Atanasie Panu a dat citire la „Propunerea deputaților săteni”, „o adevărată plîngere a unui popor întreg”, cum o caracteriza Kogălniceanu, vestita „jalbă” care descria cu litere de foc suferințele seculare ale țărănimii, geamătul celor douăsprezece mii de suflete din cele 17 ținuturi ale Moldovei. Ion Roată era primul semnatar al cutremurătorului document care a stîrnit atîta vîlvă în Divan. Era un act îndrăzneț ce purta și girul personalității sale. Costache Negri îi solicită și el semnătura ( a treia în ordinea depunerii) pentru a prezenta proiectul de împroprietărire a clăcașilor. În timpul desfășurării lucrărilor Divanului, a ținut permanent o strînsă legătură cu alegătorii, consfătuindu-se cu aceștia pentru a nu greși, difuzînd în satele putnene „Buletinul Adunării”, deseori confiscat de autorități. În cele din urmă, văzîndu-și idealurile și năzuințele spulberate, Ion Roată și ceilalți deputați țărani s-au întors pe la casele lor, „cu deznădejdea în inimă și cu blestemul pe buze”. Abia sosit la locuința sa din Cîmpurile, după ce participase la ședința de închidere a Divanului, trimite la 6 ianua-rie 1858, o scrisoare prietenului său Stanciu Å¢ețea din ocolul Gîrlele Putna, prin care anunța apropiata cădere a „boierescului „, într-o lună sau două. Considerat „stricător al ordinei publice”, administrația județului Putna sesizează poliția din Iași, care îl arestează pe Ion Roată în capitala Moldovei, trimițîndu-l sub escortă la stărostia județului Putna. Abia la 17 februarie același an, ministerul de interne dispunea eliberarea deputatului fruntaș pe chezășia județului și a locuitorilor din satul Cîmpurile, cărora le cerea să garanteze că „numitul nu se va mai abate la urmări stricătoare liniștii publice”. Se cerea să fie „îndeaproape priveghere polițienească asupra mișcărilor lui și a corespondenților lui, la întîmplare de cea mai mică agitație în contra bunei ordini, să fie arestat”. Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler Fiind un convins unirist, contrîndu-se chiar în Divan cu Alecu Balș, deputat de Putna al marilor proprietari, Ion Roată a fost aspru persecutat de boieri și autorități, fapt care a făcut să-și părăsească locuința și să se mute în Gura Văii. De acest lucru s-a plîns și domnitorului Cuza, la trecerea acestuia prin Focșani. Ion Roată a desfășurat și o bogată activitate în cadrul obștei sătești, întocmind jalbe către mai marii județului pentru o mai bună aprovizionare a satului cu porumb, pentru hrană și sămînță, conducînd delegații pînă la Ministerul de Interne. A luptat pentru o corectă aplicare a legii agrare decretată de Cuza la 14 august 1864. Cu această ocazie Ion Roată a fost în comisia de constatare a plasei Zăbrăuți- Putna, din partea consiliilor comunale, pentru stabilirea suprafețelor și a numărului de clăcași de pe moșiile boierești ce urmau a fi împroprietăriți. În lipsa unui inginer hotarnic, a participat efectiv la împărțirea loturilor pentru clăcașii din Cîmpurile, cît și din unele comune învecinate, așa cum au solicitat ei ca împroprietărirea să o facă „alesul nostru, d. Ion Roată”, fiind cunoscut ca un om sigur și cu bune purtări. A fost desemnat ca președinte în comisia de alegere a marelui vornic al satului, apoi membru în „Județul sătesc” din Cîmpurile de Sus, ce avea și atribuțiuni judecătorești. Există dovezi că Ion Roată ar fi luptat și pentru înființarea unei școli în satul său, simțind poate pe propria-i piele că „cine deschide o școală închide o temniță”. După proclamarea independenței, M. Kogălniceanu, ministru de interne și externe, trimite prefectului de Putna la 18 martie 1878, Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler împreună cu brevetul însoțitor semnat de regele Carol I, pentru a fi înmînat lui Ion Roată ca o răsplată a contribuției pe care înțeleptul țăran a adus-o la înfăptuirea Unirii Principatelor, premisă a căpătării independenței naționale. Ultimii ani de viață ai bătrînului au fost întunecați. În 1880, prefectul de Putna, N. Flondor, om de suflet, adresa o scrisoare lui M.Kogălniceanu, prin care deplîngea soarta fostului de-putat ajuns „la sapă de lemn și fără nici o vită în bătătură”, solicitîndu-i un ajutor viager. Peste 2 ani, la 19 februarie 1882, Ion Roată se stingea din viață la vîrsta de 76 de ani, fiind purtat pe brațe ca un om sfînt și înmormîntat cu mare cinste în cătunul său din Gura Văii, unde și-a avut ultimul sălaș. Mormîntul și crucea se pot vedea și astăzi. A murit sărac, asemenea majorității luptătorilor sacrificați, iar ca un paradox, a lăsat în urmă o mare bogăție – numele său – un adevărat blazon de noblețe, intrat în istorie și în legendă, scoțînd satul natal din negura uitării.
